Pe vremea împărăţiei lui Diocleţian şi Maximian, toată stăpânirea romană era plină de nedumnezeiasca înţelepciune idolească şi toţi oamenii, râvnind unul altuia, ca nişte turbaţi se sârguiau în acea păgânătate. Mai ales când se trimiteau porunci împărăteşti în unele zile, prin toate cetăţile şi locurile către domni şi către judecători, poruncind ca să aducă idolilor multe daruri şi jertfe în zilele cele hotărâte şi de praznice, făgăduind celor care vor sluji cu osârdie idolilor răsplată împărătească, învrednicire de cinste şi dregătorie. Iar celor care nu vor vrea să se închine idolilor şi să le aducă jertfe, acelora mai întâi să li se ia averea; apoi pe dânşii, după felurite şi multe munci, să-i supună la pedeapsă cu moartea. De aceea era prigoană mare în toată lumea, sârguindu-se pretutindeni domnii şi stăpânitorii ca să piardă de pe pământ credinţa creştinească.

    În acea vreme s-a vestit acelor împăraţi păgâni, cum că toată Armenia cea mare şi Capadocia se împotrivesc poruncii lor şi vor să iasă din stăpânirea romanilor, nădăjduind spre Hristos Cel răstignit, crezând cu tot sufletul într-Însul. Deci, s-a tulburat de aceasta împăratul Diocleţian şi, chemând pe toţi boierii săi, a ţinut sfat trei zile, de dimineaţă până seara, gândind cum ar putea să dezrădăcineze creştinătatea. Mai întâi pe cei ce stăpâneau în cele două ţări, adică în Armenia şi Capadocia, i-au scos din stăpânire, ca pe nişte neiscusiţi şi nevrednici care nu ştiau să ocârmuiască stăpânirile încredinţate lor şi să smerească nesupunerea poporului. Apoi a ales doi din neamul grecesc, învăţaţi în limba elinească, pe Lisie şi pe Agricolae, amândoi cu nărav rău şi cumpliţi, şi i-a pus pe aceştia peste aceste ţări. Lui Lisie i-a dat rânduiala limitaniei, adică păzirea hotarelor, iar lui Agricolae, poruncindu-i să stăpânească toată eparhia, i-a încredinţat mulţimea ostaşilor care erau rânduiţi în acele cetăţi.

    Deci, ajungând acei tirani nemilostivi prin ţările încredinţate lor, mulţime mare de toată vârsta, era omorâtă fără cruţare şi fără cercetare, numai cât de mică clevetire s-ar fi adus la dânşii asupra cuiva de la zavistuitorii vrăjmaşi. În toate zilele erau cercetaţi şi prinşi creştinii şi aduşi la pierzare, de către acei băutori de sânge, ca nişte fiare mâncătoare de om. Lisie, fiind în cetatea Satalia, când află undeva oarecare bărbaţi sfinţi şi femei, după multe ispitiri şi munci, sub strajă mare îi trimitea legaţi la Agricolae, care era în Sevastia, pentru ca să nu moară în patria lor şi să nu fie daţi obişnuitei îngropări de către rudenii şi cunoscuţii lor, ca, fiind omorâţi în pământ străin, să piară fără ştirea nimănui. Asemenea făcea şi Agricolae, cu creştinii prinşi în Sevastia. Îi trimitea în Satalia la Lisie, pentru că era între dânşii mare prietenie şi unire în cuget şi un gând aveau ticăloşii: ca, astfel, mai multă răutate să facă creştinilor, omorându-i afară de patria lor.

    Acestea făcându-se astfel, Eustratie, bărbat însemnat în cetatea Satalia, cel dintâi cu bunul neam şi cu dregătoria - căci era din rânduiala voievozilor -, binecredincios fiind şi temător de Dumnezeu şi petrecând viaţa fără prihană, văzând răutatea cea mare ce se făcea creştinilor în toate zilele, se necăjea cu sufletul, se mâhnea şi strigacu lacrimi către Domnul nostru Iisus Hristos, petrecând în post şi în rugăciuni ca să fie milostiv robilor Săi. Apoi, căutând spre poporul său, se ruga să-i mântuiască de o nevoie ca aceea şi să întoarcă răutatea ce era asupra lui. Dorea încă să intre în nevoinţele sfinţilor şi să se învrednicească a fi părtaş muceniciei lor. Dar, socotind muncile cele de multe feluri şi iuţimea cea cumplită a muncitorului, se temea.

    Atunci, în gândul său a socotit să-i facă o ispitire ca aceasta: luând brâul l-a dat credincioasei sale slugi şi i-a poruncit să-l ducă în biserica Aravrachiei, de unde era de neam Eustratie. La biserica aceea era preot în acea vreme Auxentie, cel mărturisit rob al lui Dumnezeu. Şi a învăţat pe sluga sa să pună brâul în altar, iar el să se ascundă în biserică şi să pândească cine va veni să ia mai întâi brâul. Dacă preotul Auxentie, intrând să se roage, va lua brâul, să nu-i zică nimic şi să se întoarcă; iar de va voi mai întâi altcineva din clerici să-l ia, să nu-l lase nicidecum şi să-l aducă înapoi.

    Astfel învăţând pe slugă, l-a trimis, gândind în mintea sa şi zicând: "Dacă va lua preotul brâul, apoi acel semn îi va fi ca o purtare de grijă şi ca o prevestire a bunăvoirii lui Dumnezeu, că se va da la munci pentru Hristos; iar de va fi să-l ia altcineva, să-i fie semn că nu se va da la munci, ci să-şi păzească în taină credinţa". După puţine zile, întorcându-se slugă, a spus stăpânului său că în acelaşi ceas în care a pus brâul în altar, îndată a venit preotul Auxentie, ca şi cum ar fi fost trimis şi, intrând în altar, a luat brâul. Auzind acestea Eustratie s-a bucurat foarte mult şi strălucea faţa lui de bucurie şi veselie, încât se miră de el prietenul său Evghenie.

    În acea vreme fericitul Auxentie a fost prins împreună cu alţi creştini şi, fiind întrebat în divan şi muncit, a fost aruncat în temniţă şi ţinut în legături. Apoi, fiind pregătit un divan în mijlocul cetăţii pe loc înalt, a şezut Lisie cu mândrie şi a poruncit să scoată pe cei legaţi ca să-i întrebe. Sfântul Eustratie, intrând în temniţă, a rugat pe toţi sfinţii care erau legaţi pentru Hristos să se roage pentru dânsul, căci zicea că şi el în aceeaşi zi are să se facă părtaş nevoinţei lor. Atunci toţi sfinţii cei legaţi, plecându-şi genunchii, s-au rugat pentru dânsul către Dumnezeu şi, zicând "Amin", mergeau în urma lui Eustratie.

    Stând ceata ostaşilor înaintea judecătorului, după obicei, a poruncit Lisie să aducă înaintea divanului său pe câte unul, adică pe acei care fuseseră mai înainte la întrebare. Iar Eustratie a zis: "În zilele trecute s-a citit în divan porunca cea împărătească, ca de pretutindeni creştinii, cei ce se vor afla în orice rânduială, să se aducă înaintea judecăţii tale. Deci s-a adus Auxentie, cel demult slăvit cu neamul şi cu viaţa, iar acum şi mai slăvit cu bărbăţia şi tăria care s-a arătat într-însul, căci s-a făcut rob al lui Hristos, Împăratul ceresc. Acela, stând în faţa acelui divan, s-a nevoit cu nevoinţa nemuririi, mustrând a ta nedumnezeire, o! judecătorule, grăind cuvinte, arătând fapte prea înţelepte şi răbdând munci. Şi de vreme ce, pe cel ce l-ai pus în temniţă tâlhăreasca, acum iarăşi ai poruncit să se scoată la întrebare împreună cu sfinţii săi, iată, toţi stau înaintea ta, împreună cu mine, cu minte sănătoasă şi cu vitejie, fiind gata a ruşina şi a risipi până la sfârşit măiestriile tale, spre care eşti povăţuit de tatăl tău, diavolul".

    Auzind această neaşteptată îndrăzneală a bărbatului, s-a mirat Lisie şi, cu ochii plini de cruzime, a căutat asupra lui; apoi, oftând mânios din adâncul pieptului, a strigat cu glas groaznic: "Niciodată nu mi s-a întâmplat să văd un mai rău divan şi mai plin de împietrire elinească, decât acesta de acum, când vorbeşte astfel înaintea mea acest păcătos; deci să se ia de la dânsul brâul şi haina ostăşească şi să fie spre ştiinţa tuturor, că este străin de rânduiala în care a fost până acum. După aceasta, cu trupul gol, legat de mâini şi de picioare şi întins pe pământ, să-şi continue vorba sa".

    Făcându-se aceasta degrabă, Lisie a zis: "Oare nu te căieşti de fapta ta cea pierzătoare, ca, dobândind bunătatea mea, să scapi de munci? Spune-mi, mai înainte de munci, numele şi patria care te-a născut şi ne arată credinţa care se ascunde în tine". Sfântul a zis: "Sunt născut în cetatea Aravrachiei, numele îmi este Eustratie, iar după poreclă Chirisic, vorbesc limba părintească şi sunt rob al Dumnezeului tuturor, al Fiului Său, Domnul nostru Iisus Hristos şi al Sfântului Duh. Din scutecele maicii mele am învăţat a mă închina acestui Dumnezeu în Treime şi a crede într-Însul". Lisie a zis: "Să spună ceata câtă vreme are acesta în ostăşie?" Ostaşii au răspuns: "De douăzeci şi şapte ani, de când încă era tânăr, a început a ostăşi". Lisie a zis: "Acum, Eustratie, văzând nevoia care este de faţă, ce s-a pregătit pentru neascultarea ta, întoarce-te de la nebunia ta şi, cugetând cele înţelepte, nu-ţi lăsa cinstea şi dregătoria pe care le-ai câştigat în atâţia ani, prin atâtea osteneli în ostăşie; ci cheamă puterea cea milostivă a zeilor şi roagă blândeţea împărătească şi iubirea de oameni a divanului".

    Sfântul Eustratie a zis: "Nimeni, din cei ce au înţelegere sănătoasă, n-a judecat cândva să se închine idolilor şi necuraţilor diavoli; idolilor celor surzi şi muţi pe care i-au făcut oamenii, pentru că se grăieşte în Sfânta Scriptură: Zeii care n-au făcut cerul şi pământul să piară". Judecătorul a zis: "Dar acela oare are înţelegere sănătoasă, care se închină Dumnezeului Celui răstignit, ca voi cei plini de rătăcire?" Sfântul Eustratie a zis: "De nu ţi-ar fi schimbată puterea minţii cu faptele deşarte şi de nu s-ar fi prefăcut sufletul tău întru cugetul cel pământesc, ţi-aş fi arătat pe acest răstignit, că este adevăratul nostru Mântuitor şi Domnul ziditor a toată făptura, Care este mai înainte de veci în Tatăl şi cu negrăită înţelepciune, prin naştere a ridicat pedeapsa noastră".

    Vrând sfântul să mai grăiască, i-a tăiat vorba necuratul judecător, zicând: "Cu frânghii să fie ridicat în văzduh îndrăzneţul acesta. Deci, aduceţi câlţi să se aprindă sub pieptul său şi să-l ardă, iar deasupra pe spate să fie bătut cu trei toiege împreunate, ca limbuţia sa să o facă mai smerită cu noi". Acestea făcându-se, sfântul a răbdat multă vreme dedesubt arzându-se, iar pe deasupra fiind bătut cumplit şi rănit. În nişte munci ca acestea fiind sfântul, nici o vorbă n-a scos, nici nu şi-a schimbat faţa şi se vedea că şi cum ar fi pătimit în trup străin, încât se mira chinuitorul. După ce a poruncit ca să-i slăbească muncile puţin, cu faţa a zâmbit către mucenic: "Ce gândeşti, o! Eustratie? Oare voieşti ca să-ţi găsesc puţină uşurare rănilor ce s-au adus asupra ta?" Şi îndată a poruncit să aducă apă sărată amestecată cu oţet şi să toarne multă peste rănile lui cele arse şi cu hârburi ascuţite să-l frece tare. Dar şi aceasta o suferea răbdătorul de chinuri cu bărbăţie, ca şi cum nu l-ar fi durut. Atunci se gândea muncitorul că prin oarecare farmece se face că nu simte durerile.

    Apoi, sfântul a zis către dânsul: "Muncindu-mă cu aceste munci, multă facere de bine îmi faci, chiar nevrând. Pentru că, prin muncile acestea, ai îndepărtat de la mine negura care se face sufletului meu din grosimea trupului şi pe mintea cea stăpânitoare peste patimile cele de demult, care mă necăjesc, ai păzit-o biruitoare şi m-ai făcut a izgoni toate asupririle patimilor ce vin asupra mea, cum şi tulburările sufleteşti. Apoi, mi-ai păzit tăria cea dinăuntru duhului, nebiruită de orice fel de ispite, care îmi găteşte viaţa fără de moarte, unde îmi este păstrată bogăţia nestricăciunii. Şi mi-ai arătat cale scurtă şi fără patimă, prin care voi putea, întru acest trup de tină, să ajung viaţa cea îngerească şi să mă îndulcesc cu dulceaţa cea cerească şi pururea fiitoare.

    Acum ştiu că sunt biserică a lui Dumnezeu şi a Sfântului Duh, care vieţuieşte în mine. Deci, depărtaţi-vă de la mine toţi cei ce lucraţi fărădelegea, că a auzit Domnul glasul plângerii mele şi rugăciunea mea a primit-o. Sufletul meu cu adevărat se va bucura de Domnul, veseli-se-vă de mântuirea Lui. Toate oasele mele vor zice: Doamne, Doamne, cine este asemenea Ţie? Cel ce izbăveşti pe săracul din mâna celor mai tari decât el şi pe scăpătatul şi săracul de la cei ce-l răpesc pe dânsul. Deci, sîrguieşte-te şi nevoieşte-te, slujitorule al potrivnicului, nimic nu lăsa din scornirile cele tâlhăreşti care se află întru tine şi lămureşte-mă ca aurul în cuptor, încă şi mai mult, şi nu vei afla întru mine necurăţia cea iubită de tine pe care o cauţi cu fapta. Pentru că zeii tăi sunt urâciune, care te stăpânesc pe tine şi pe împăraţii tăi cei nebuni".

    Atunci tiranul a zis: "Mi se pare că din multă durere a trupului s-a schimbat mintea ta şi de aceea vorbeşti multe necuviinţe. Pentru că de-ar fi putut Dumnezeul tău, precum zici, să te facă părtaş nemuririi, te-ar fi izbăvit de rănile ce sunt pe trupul tău. Deci, lăsând nălucirile visului şi ale nădejdii cele deşarte, sîrguieşte-te a dobândi izbăvirea pe care o arăt eu ţie". Iar Eustratie a zis: "Oare voieşti a crede, orbitule cu toate simţirile, cum că nimic nu este cu neputinţă Dumnezeului meu? Ia aminte şi uită-te la mine, care ţi se pare că mă omori şi mă pierzi cu muncile cele aflate de tine".

    Uitându-se toţi spre dânsul cu mare băgare de seamă, deodată au văzut cum au dispărut bubele de pe trupul său, ca nişte solzi şi l-a făcut pe sfânt sănătos, neavând nici urmă de răni pe trupul său; apoi toţi, văzând acea minune, au preamărit pe unul adevăratul Dumnezeu. Evghenie, prietenul lui Eustratie, care era dintr-o cetate cu dânsul şi chiar rudenie - căci dintr-acea cetate a Aravrachiei era de neam şi întru aceeaşi ceată fuseseră ostaşi -, a strigat cu glas mare: "O! Lisie, şi eu sunt creştin şi blestem credinţa ta şi mă împotrivesc poruncii împărăteşti şi voii tale, întocmai ca şi domnul meu, Eustratie".

    Tiranul, mâniindu-se foarte mult, a poruncit îndată să apuce pe Evghenie, să-l pună în mijloc, zicând astfel: "Întrebare şi muncire multă vreme le trebuie acestora, dar acum îmi stă înainte o nevoie pentru rânduiala treburilor poporului; deci pe fermecătorul acesta şi făcătorul de minuni vrăjitoreşti, Eustratie, cum şi pe Evghenie, care acum s-a arătat la un gând cu dânsul, ferecându-i cu lanţuri peste tot trupul, poruncesc să se arunce în temniţă împreună cu ceilalţi creştini, ca să fie păziţi pentru altă înfăţişare".

    Acestea zicând, s-a sculat de la divan şi sfinţii au fost duşi toţi, bucurându-se şi veselindu-se de atâta îndrăzneală şi răbdare a sfântului Eustratie şi mântuitoarea minune ce s-a făcut asupra lui, prin puterea Domnului nostru Iisus Hristos. Şi intrând în temniţă au cântat cu toţii într-un glas: Iată ce este bun şi ce este frumos, fără numai a locui fraţii împreună, şi celelalte ale psalmului până la sfârşit. Sfârşindu-se rugăciunea, ceilalţi au învăţat multe de la Sfântul Eustratie şi s-au deşteptat către nevoinţa ce le stătea înainte.

    Astfel trecând ziua aceea, în noaptea următoare s-a sculat Lisie şi a poruncit ostaşilor să se pregătească de drum, că vrea să meargă în cetatea Nicopolei. Pregătindu-se ostaşii, într-acea vreme a venit singur la temniţă şi, poruncind să scoată pe Eustratie, a zâmbit şi a zis: "Bucură-te, iubitule Eustratie". Sfântul a răspuns: "Dumnezeu Cel atotputernic, Căruia îi slujesc eu, să te lumineze pe tine după vrednicie, judecătorule". Lisie a răspuns: "Pentru Dumnezeul tău eu nu mă grijesc, dar acum primeşte încălţămintele acestea şi te încalţă, ca să mergi cu veselie cu noi în cale". Şi erau încălţămintele acelea de fier, având bătute într-însele cuie lungi şi ascuţite, ca încălţându-se să-i pătrundă în picioare. Fiind încălţat Eustratie cu acele încălţări de fier, cu piroane ascuţite, le-a strâns tare cu curele de picioarele sfântului şi le-a pecetluit tiranul cu inelul său, apoi a poruncit să ducă pe sfânt pe cale, după sine, legat împreună cu alţii şi în toată calea să-l bată şi să-l izgonească, ca să alerge mai degrabă, iar el a plecat înainte cu ostaşii.

    După două zile au ajuns în cetatea Aravrachiei, patria lui Eustratie şi a lui Evghenie. Iar când sfinţii se apropiau de cetate, tot poporul cetăţii aceleia a ieşit în întâmpinare, vrând să-l vadă pe fericitul Eustratie. Dar nu îndrăznea nimeni din cunoscuţii săi prieteni să se apropie de dânsul, temându-se să nu fie prinşi şi ei, după cum poruncise necuratul muncitor. Şi era acolo un bărbat, cu numele Mardarie, unul din poporul cel de obşte, nu prea bogat, dar îndestulat cu ale sale. Acesta, făcându-şi o casă nouă, o acoperea tocmai atunci şi, căutând spre sfinţii cei legaţi şi duşi, a văzut în mijlocul lor ca o stea luminoasă pe Sfântul Eustratie. Deci, coborându-se degrabă jos de pe acoperiş, a zis către femeia sa în limba armenească: "Oare vezi, femeie, pe stăpânitorul ţinutului acestuia, cel slăvit cu neamul şi cu bogăţia şi în oaste cinstit, cum n-a băgat seamă de toate şi merge să se aducă jertfă bine primită lui Dumnezeu? Fericit este acela care şi în veacul acesta a fost slăvit şi la stăpânul nostru Hristos va primi mare îndrăzneală, că împreună cu îngerii se va învrednici dulceţii celei negrăite".

    Fericită femeie a răspuns: "Iubitul meu bărbat ce te opreşte ca şi tu să mergi acolo pe aceeaşi cale şi să alergi împreună cu el, ca să te învredniceşti sfântului sfârşit şi să-mi fii mie ajutor, cum şi acestor copii mici şi la tot neamul tău?" Bărbatul a zis: "Dă-mi încălţămintea ca să merg în calea cea dorită". Iar ea îndată a făcut aceasta cu bucurie. Încălţându-se Mardarie, apoi îmbrăcându-se cu haina şi încingându-se, a îmbrăţişat pe amândoi fiii, care erau prunci mici şi căutând spre răsărit s-a rugat spre Dumnezeu: "Stăpâne, Dumnezeule, Părinte Atotţiitorule, Doamne Iisuse Hristoase şi Duhule Sfinte, o! dumnezeire şi o putere, miluieşte-mă pe mine păcătosul, milostiveşte-te şi fii păzitor roabei Tale şi acestor doi prunci, Apărătorule al văzutelor şi Tatăl sărmanilor, pentru că eu, Stăpâne, cu multă bucurie şi osârdie vin către Tine".

    Acestea zicând, a sărutat pe fiii săi şi a zis: "De acum fii sănătoasă soţia mea şi nu te supăra, nici mâhni; ci te bucură şi te veseleşte, pentru că pe tine, pe fiii noştri şi sufletul meu îl dau în mâinile Atotputernicului şi Preabunului Dumnezeului nostru". Acestea zicând, a ieşit în grabă din casa sa, petrecându-l soţia cu bucurie.

    Mergând la un bărbat de cinste, cu nume Mucaror, cetăţean al Aravrachiei, dregător slăvit şi bogat, s-a închinat lui şi a zis: "Iată, eu mă duc către prietenul şi rudenia ta Chirisic şi, cu voia lui Dumnezeu, am să fiu călător şi să intru împreună cu dânsul la nevoinţa mucenicească. Deci, fii tu, după Dumnezeu, sprijinitorul femeii mele şi al fiilor mei în viaţa aceasta; iar eu, de voi afla dar de la Dumnezeu, voi ajuta ţie în ziua aceea când vom sta înaintea Lui toţi, şi-ţi vei primi plata ta". Bărbatul acela, fiind cucernic, i-a răspuns: "Mergi cu pace, fiul meu, săvârşeşte-ţi acea cale frumoasă şi nu purta grijă de acestea, căci eu voi împlini dorinţa ta, şi voi fi ca tată soţiei tale şi copiilor tăi".

    Acestea auzind Mardarie şi sărutându-se cu bărbatul acela, s-a dus şi a ajuns pe sfinţi, care acum erau aproape de cetate şi a strigat către Sfântul Eustratie: "Domnule Chirisic, precum oaia aleargă către păstorul său, aşa şi eu am alergat către tine, vrând să fiu şi eu împreună cu voi călător. Deci, primeşte-mă pe mine şi mă însoţeşte cu sfinţii tăi soţi şi mă du, deşi nu sunt vrednic de nevoinţa mucenicească, ca să fiu mărturisitor lui Hristos Domnul". Zicând acestea, a strigat cu glas mare: "Şi eu sunt creştin, precum şi domnul meu Eustratie, auziţi slugile diavolului, auziţi!"

    Atunci, prinzindu-l ostaşii, l-au legat împreună cu ceilalţi sfinţi şi, aruncându-i în temniţa cea de obşte, au vestit despre dânşii pe Lisie, care, în acel ceas răcnind ca un leu, i-a chemat la întrebare. Ostaşii aducând după obicei pe cei legaţi, Sfântul Auxentie a fost adus gol şi cu mâinile legate cu frânghii, stând înainte şi ceilalţi sfinţi. Judecătorul a zis către Sfântul Auxentie: "Izbăvindu-ne pe noi de osteneală şi pe tine de munci, spune oare schimbatu-te-ai de împotrivirea ta cea deşartă şi pierzătoare? Întorsu-te-ai oare către zeii cei făcători de bine?" Iar Sfântul Auxentie a zis: "Ascultă, o! Lisie. Mă jur cu însuşi Adevărul, Care este mai presus de toţi şi pe toate le vede mai înainte, că mintea mea este neschimbată de a cunoaşte pe unul Dumnezeu şi a mă închina Lui, deşi iarăşi vei aduce cu miile alte răni asupra mea şi mai mari munci decât cele ce ai adus întâi; chiar de m-ai omorî cu fier şi cu foc, niciodată nu vei putea să-mi pleci gândul meu; iar acum fă ceea ce voieşti".

    Atunci tiranul a dat răspuns de moarte, astfel: "Auxentie, care după multe munci până acum petrece întru nebunia sa cea pierzătoare, prin tăiere de sabie, cea gătită lui, va muri, să-şi piardă sufletul său cel de fier şi neînduplecat. Apoi, în loc de a fi înmormântat, să primească hotărârea aceasta, pentru ca să nu se învrednicească cuviincioasei îngropări ticălosul lui trup; iar cel ce de curînd a îndrăznit a se amesteca cu cei legaţi, să se aducă aici la mijloc, ca să-şi primească degrabă cinstea care o caută". Atunci ostaşii au dezlegat pe Sfântul Mardarie de lanţurile cu care era legat, iar el a zis către Sfântul Eustratie: "Domnul meu, Chirisic, roagă pe bunul Dumnezeu pentru mine şi învaţă-mă ce voi răspunde acelui om pierzător, că nu cumva să mă înşele el, eu fiind om simplu şi necărturar".

    Sfântul Eustratie i-a zis: "Fratele meu, Mardarie, zi numai această neschimbat: Sunt creştin rob al lui Hristos! Nimic alt răspuns să nu dai, orice-ţi va grăi sau orice-ţi va face!" Fiind adus în mijloc Sfântul Mardarie, ostaşii au zis: "Iarăşi stă înainte legat cel de curînd". Grăit-a judecătorul: "Să-şi spună numele, meşteşugul, patria, viaţa şi de ce credinţă este". Mardarie a răspuns: "Sunt creştin". Şi fiind întrebat de muncitori, ca să-şi spună numele şi patria, zicea mereu: "Sunt creştin". Mult fiind întrebat, nimic altceva nu zicea decât numai această: "Sunt creştin". "Sunt rob al lui Iisus Hristos". Atunci, văzând necuratul judecător simplitatea lui, a poruncit să-i rănească cu sfredelul gleznele lui şi, legându-l cu frânghie, să-l spânzure cu capul în jos şi cu ţepi înfocate să împungă tot trupul său, apoi să-l ardă. Astfel, fiind multă vreme spânzurat şi muncit, a dat glas, zicând: "Doamne, îţi mulţumesc că m-ai învrednicit acestor bunătăţi; dorit-am mântuirea Ta şi am iubit-o foarte: Primeşte sufletul meu în pace!". Acestea zicând, şi-a dat duhul.

    Fiind luat apoi, trupul Sfântului Mardarie de la locul cel de muncă, judecătorul a zis: "Să se aducă gol, Evghenie, cel de la Satalia, care, în vremea întrebării lui Eustratie, a îndrăznit a sta împotrivă, căruia nu-i zic creştin, precum bârfesc ei, ci cu totul nevrednic". Şi, aducându-l pe el înainte, au zis: "Iată, Evghenie stă înainte". Grăit-a judecătorul: "Spune-mi, răule, ce diavol te-a invitat de te-ai pornit spre atâta îndrăzneală, încât ne-ai ocărit cu atâta obrăznicie, nesocotind întru nimic asprimea judecăţii". Sfântul Evghenie a zis: "Dumnezeul meu Cel ce preface întru nimic pe diavolii care se cinstesc de tine, Acela mi-a dat putere şi mi-a dăruit îndrăzneală şi grăire slobodă, ca să urăsc ticăloşia ta, câine rău, vas al satanei, care va fi dat la pierzare împreună cu tine". Tiranul a zis: "Să se taie limba lui cea dosăditoare şi să i se taie cu sabia amândouă mâinile şi cu toiege să se sfarme fluierele lui, pentru ca să fie mai cuviincios către noi". Făcându-se aceasta şi-a dat şi acesta duhul.

    După aceasta de trei ori ticălosul Lisie a ieşit la câmp ca să-şi încerce ostaşii şi când le lua seama acelora şi fiecare îşi arăta meşteşugul său la arme, iar Lisie privea, unul dintr-înşii, cu numele Orest, bărbat înalt la stat şi frumos la chip, fiind chemat pe nume, după dregătorie a stat înaintea lui Lisie. Acesta văzându-l, l-a lăudat şi l-a numit pe el adevărat ostaş; apoi i-a poruncit ca să lovească cu suliţa la ţintă şi îndreptându-şi mina şi învârtind suliţa a ieşit din sânul lui Crucea de aur, pe care o purta la piept şi au văzut-o toţi şi chiar Lisie.

    Deci îndată a fost chemat şi adus aproape şi luând Lisie cu mâna Crucea ce era la pieptul lui, l-a întrebat: "Ce este aceasta? Oare şi tu eşti printre acei care sunt de partea Răstignitului?" Iar el a răspuns: "Rob sunt al Celui răstignit, Stăpânului meu Dumnezeu şi acest semn al Lui îl port spre izgonirea tuturor răutăţilor ce năvălesc asupra mea". Lisie a zis: "Şi acest ostaş ales să se lege împreună cu osânditul Eustratie, ca să-i fie tovarăş de călătorie până la Nicopole, unde se cuvine a face pentru dânşii întrebare".

    Venind Lisie în cetatea Nicopole, mulţime de ostaşi care erau în cetate au venit la dânsul şi cu toţii au strigat: "Lisie, şi noi suntem ostaşi ai Domnului nostru Iisus Hristos, fă şi cu noi ceea ce voieşti". Iar el mai întâi s-a înspăimântat, temându-se că nu cumva să cugete ceva nou împotriva lui. Apoi, văzând că singuri se dau ca nişte oi, pe ei înşişi spre moarte, descingând brâul său, a poruncit să-i ia pe toţi, întemniţându-i. Astfel, cugeta în sine cum i-ar pierde pe dânşii ca să nu se ridice vreo plângere din partea cetăţenilor, sau din partea rudeniilor lor. Mai ales se temea de Sfântul Eustratie, că nu cumva în muncile ce se vor aduce asupra lui, să mai facă vreo minune, asemenea cu cea dintâi; căci nu numai pe creştini îi va întări, ci şi pe elini îi va întoarce la credinţă. Deci, a socotit că să trimită a doua zi pe Sfântul Eustratie şi pe Sfântul Orest la Agricolae, în cetatea Sevastiei.

    Făcându-se ziuă, a poruncit să se facă aşa şi, scriind carte către Agricolae, a zis: "Preaîncuviinţatului ighenon Agricolae, scrie Lisie, ducele. Văzând dumnezeieştii noştri împăraţi că în toată partea cea de sub soare, nici unul nu se află care ar putea mai bine decât tine a cerceta cele neştiute, ţi-au dat stăpânire a îndrepta aceste laturi, pentru că te ştiu că şi nopţile, ca şi zilele te ocupi de rânduiala treburilor poporului, sau, mai binezis, somnul poate să adoarmă mai lesne stelele cele neadormite, decât ochii tăi până se va săvîrşi ceea ce tu voieşti să săvârşeşti, spre folosul cel de obşte. Deci, în scurt, zic: când a văzut în tine o vrednicie mare ca aceasta, după dreptate, cu cinstea pe care o ai acum te-a cinstit pe tine.

    Drept aceea şi eu, martor fiind a atâtor bunătăţi care se află întru tine, trimit la tine legat pe acest Eustratie, care este stăpânit de boală creştinească, mai ales că n-am putut afla nimic care ar fi cu îndestulare spre întoarcere de la îndrăzneala lui pe care o are. Dar, deşi s-a învrednicit cinstei, punându-se mai mare peste ostaşii care sunt sub mine, el cu mare mândrie s-a înălţat, aducând asupra noastră ocări. Deşi l-am înfricoşat cu îngroziri, el prin părerea sa, prezice mai înainte cele ce au să fie, întărindu-se în vrăjitoriile sale. Măcar că a văzut şi pe alţii asemenea muncindu-se, nu s-a oprit de la a sa îndrăzneală, ci chiar muncile le socoteşte o fericire. Deci pe acesta şi pe cel ce este cu el, anume Orest, care sunt de un cuget, îi trimitem la preaînţeleapta ta judecată, urmând rânduielilor împărăteşti".

    Luând-o ostaşii această scrisoare, ca şi întrebarea sfinţilor mucenici dată în scris, împreună cu cei legaţi, au plecat la drum. Pe cale Sfântul Eustratie şi Orest cântau: Pe calea poruncilor tale am alergat, înţelepţeşte-mă şi mă voi învăţa poruncile Tale. După rugăciune, Eustratie a zis: "Frate Orest, spune-mi cum s-a săvârşit Sfântul Auxentie şi în ce loc?" Iar Sfântul Orest a spus: "După răspunsul cel hotărât asupra lui de către judecător, a rugat pe ostaşii ce-l duceau să-l lase ca să vină să te vadă pe tine şi să-ţi dea sărutarea cea de pe urmă. Dar n-a vrut nimeni să-l asculte, pentru că era vremea ospăţului şi se sârguiau robii pântecelui a împlini mai degrabă ceea ce li se poruncise. Apoi, l-au dus în pădurea ce se numea Ororia, iar sfântul, mergând, cânta psalmul: Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului... Şi a cântat psalmul acela până la sfârşit.

    Plecându-şi genunchii, s-a rugat şi şi-a întins mâinile, ca şi cum ar fi primit oarecare daruri; după aceea, zicând "Amin", a căutat împrejur şi văzându-mă pe mine stând aproape, m-a chemat la sine şi mi-a zis: "Frate Orest, spune domnului Eustratie să se roage pentru mine, căci şi el degrabă mă va ajunge pe mine, fiindcă îl aştept pe dânsul". Şi aşa i-au tăiat capul, izgonind pe cei ce i-au priceput că erau creştini. Iar sfintele lui moaşte s-au furat noaptea de către preoţii Aravrachiei şi, neaflându-se capul lui, au început a plânge şi a se ruga lui Dumnezeu să le arate capul sfântului mucenic. După purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a dat semn un corb dintr-un stejar, unde mergând preoţii au aflat capul sfântului în crengile stejarului, unde şedea corbul; apoi, luându-l, l-au pus lângă sfântul trup şi l-au aşezat la loc curat şi cinstit". Acestea auzind Sfântul Eustratie a plâns şi, rugându-se lui Dumnezeu a zis lui Orest: "Să ne sârguim şi noi, frate, ca să ajungem pe Sfântul Auxentie".

    După cinci zile, fiind aduşi sfinţii în Sevastia şi, primind ighemonul Agricolae scrisoarea de la Lisie, a rânduit pe cei legaţi sub strajă mare. A doua zi i-a judecat înaintea poporului şi a poruncit să aducă pe sfinţi acolo unde era toată cetatea, să vadă pe cei ce erau să-i judece. Astfel Agricolae a zis: "Mai întâi să se citească scrisoarea de la luminatul Lisie, cum şi cercetarea dată în scris acestor legaţi". Fiind citită scrisoarea, Agricolae a zis: "Să nu socoteşti, Eustratie, că şi aici vor fi muncile precum ţi-au fost la Lisie; ci, mai înainte de a pieri cumplit, supune-te legilor împărăteşti şi, apropiindu-te, adu jertfă zeilor!" Iar sfântul a zis: "O, judecătorule, oare legile stăpânesc şi pe împăraţi, sau nu?" Ighemonul a zis: "Cu adevărat, pentru că şi împăraţii păzesc legile".

    Sfântul Eustratie a zis: "Oare numai singur ţie îţi sunt date legile în scris, dar nu şi în faptă?" Ighemonul a întrebat: "Pentru ce grăieşti aşa, cap neînţelept? Cine a îndrăznit cândva a se împotrivi legilor cu ceva?" Sfântul Eustratie a zis: "De vreme ce în legile împărăteşti se citeşte aşa: Silă să nu fie în tot cuvântul şi lucrul, ci mai vârtos prin sfătuire să se ocârmuiască poporul. Deci, din două una este de trebuinţă: ca cel ce stăpâneşte să sfătuiască pe cel stăpânit, vrând a dobândi ceea ce doreşte; sau cel stăpânit, plecându-se sfatului, de voia sa să facă cele poruncite.

    După acestea iarăşi se află astfel de scrieri pe margine: Şi poruncim ca judecătorul să amestece frică cu blândeţea, că nu cumva cei judecaţi prin frică îngrozirii să urască şi să vrăjmăşească judecătorul, nici pentru blîndeţile lui să greşască. Acestea sunt sau nu scrise, judecătorule?" Ighemonul a zis: "Cu adevărat aşa sunt". Iar sfântul a răspuns: "Rogu-te ca această rânduială să fie păzită şi pentru mine". Ighemonul a răspuns: "Este de trebuinţă a se păzi neschimbate legile şi pentru tine şi pentru toţi, cu cinstea ce se cuvine". Iar sfântul a răspuns: "Rogu-te dar să fie frică ta amestecată cu blândeţe, că precum eşti mai înţelept decât alţii, să voieşti mai bine a cere sfat, decât a sfătui, socotind fiecare lucru cu înţelepciune, iar de nu, apoi îndată fără socoteală şi rânduiala, munceşte, omoară, fă ceea ce voieşti".

    Ighemonul a răspuns: "Vorbeşte ceea ce voieşti cu îndrăzneală şi cu libertate, pentru că voiesc a se face judecata mai bine cu sfat, decât cu frică". Sfântul Eustratie a zis: "La care dumnezei porunceşti să jertfesc? La cei mari, sau la cei mici?" Ighemonul a zis: "Mai întâi lui Die, apoi lui Apolon şi apoi lui Poseidon". Sfântul Eustratie a zis: "Pe care înţelepţi sau prooroci ascultând, aţi aflat că se cuvine a ne închina lui Die şi celorlalţi, presupuşi dumnezei?" Ighemonul a zis: "Pe Platon şi pe Aristotel, pe Ermet şi pe alţi înţelepţi, pe care de i-ai fi ştiut tu, Eustratie, ai fi cinstit pomenirea lor ca a unor bărbaţi dumnezeieşti şi minunaţi". Sfântul Eustratie a zis: "Nu-mi sunt neştiute tainele acelora, căci din tinereţe le-am deprins pe acelea şi muzică am învăţat-o bine, fiindcă tatăl meu era iubitor de înţelepciune şi de vei porunci, să începem mai întâi de la Platon".

    Ighemonul a zis: "Aflăm pe Platon în cartea scrisă de Timeu, cum că s-a pogorât în Pireia ca să roage pe o zeiţă. Deci, ţi se pare a fi el înţelept sau nu?" Eustratie a răspuns: "Foarte mult osândeşte Platon pe idolul tău Die. Ascultă cuvintele lui Platon de vreme ce ai început de la Timeu şi din cuvintele lui cele isteţe ascultă pe acelea ce sunt scrise într-a doua carte a lui: Dumnezeu de vreme ce este bun are a fi pricină a bunătăţilor, iar celor rele nicidecum. Deci, pe nimeni altul nu-l socotim că este pricinuitor de bine, fără numai pe Dumnezeu, iar celor rele nu este pricinuitor. Iar Homer şi alţi făcători de stihuri, grăiesc că Die este pricinuitor şi celor bune şi celor rele; pentru că păcii celei silite prin jurământ, adică a celei de la Pandora împotriva grecilor, cine a fost pricinuitor, oare, nu Die, prin Atena, precum grăiesc făcătorii de stihuri? Şi Eschil a spus: că Dumnezeu este pricină a descoperirii oamenilor muritori, când voieşte a răni casele şi a le răsturna din temelie.

    Iar Platon, în cartea sa Cetatea, pe nimeni nu lăsa a grăi aceea sau a o asculta, nici pe tânăr nici pe bătrân. Pentru că este cu necuviinţă la Dumnezeu a fi ucigaş de tată, precum a făcut Die, ce se cinsteşte acum de voi, care pe tatăl său, Cronos, l-a aruncat din cer, precum ziceţi, şi l-a zdrobit. Oare cu cuviinţă este lui Dumnezeu să se prefacă în lebădă, ca să înşele pe femeia cea muritoare şi să o batjocorească? Pe lângă această iarăşi se odihneşte Platon, căci fiind cuprins cu nestăpânire spre femei zeul tău, judecătorule, plânge nemângâiat pentru moartea lui Sarpedon. Deci nu sunt astfel cele grăite? Oare nu sunt scrise aceste basme în cărţile voastre? Şi dacă însuşi Platon, scriitorul vostru cel prea înţelept, îl tăgăduieşte de a fi Dumnezeu şi a poruncit ca nimeni din oamenii cei ce se îngrijesc de faptele cele bune să nu urmeze acestor basme, căci sunt vătămătoare de suflet, voi pentru ce credeţi faptelor, în care aceia s-au încurcat şi ne siliţi acum pe noi a ne închina lor?"

    Ighemonul a zis: "Îţi rabd îndrăzneala ta pentru iubirea de înţelepciune pe care o am; iar tu spune-mi pe care Dumnezeu îl cinsteşti? Cum se crede de voi a fi Dumnezeu un om care a fost dus la divan şi a fost pironit pe cruce?" Grăit-a sfântul: "De mă vei asculta cu răbdare, te voi întreba eu mai întâi pe tine despre oarecare lucruri, de care am socotit să te întreb; şi, după aceasta, voi spune ţie pe rând, toate cele ce m-ai întrebat pe mine". Ighemonul a zis: "Ţi se dă stăpânire a grăi totul cu vreme şi fără vreme; deci spune nouă ceea ce voieşti".

    Grăit-a Eustratie: "Tot omul, care are minte sănătoasă, va înţelege pe Dumnezeu a fi drept, neajuns, nescris împrejur, nespus, neschimbat şi cu dumnezeieştile sale deosebiri, mai presus decât toată puterea. Oare nu ţi se pare ţie aceasta a fi aşa, judecătorule prea înţelepte?" Judecătorul a zis: "Adevărat aşa mi se pare". Iar sfântul a răspuns: "Să mai adăugăm şi aceasta că nu este întru El nici o neajungere sau nedesăvârşire, ci întru toate este desăvârşit". Judecătorul a zis: "Desăvârşit, aşa este". Sfântul a grăit: "Deci, dacă vom zice că mai sunt şi alţi dumnezei şi că stau în mijlocul firii celei nestricate, deci ceea ce se grăieşte, nu are loc. Pentru că oricât de puţin, de nu va ajunge lor dintr-acea fericită însuşire dumnezeiască, nu mi se pare a fi vrednici ca să se înţeleagă de oameni că sunt dumnezei; pentru că la Dumnezeu nu este nici o nedesăvârşire, precum s-a zis mai sus, întru care este de cuviinţă a se crede şi a se închina toţi oamenii". Agricolae a zis: "Aşa este cu adevărat". Grăit-a Eustratie: "Acei mulţi dumnezei, oare aflaseră întru acele bunătăţi nestricăcioase şi fără de moarte cele cuviincioase dumnezeirii? Oare au deopotrivă putere întru sine? Să nu se zică dumnezei mari şi mici, ci un Dumnezeu care este întru neasemănată putere, unul având numele dumnezeirii; iar nu precum se socotesc de voi, că un Dumnezeu vieţuieşte în cer, altul în mare şi altul pe pământ. Oare nu ţi se par ţie acestea că sunt aşa?"

    Neputând răspunde la aceasta, ighemonul Agricolae a tăcut multă vreme, apoi abia târziu a răspuns: "Lăsând silogismele tale şi vorbirea cea cu multă limbuţie, răspunde la ceea ce te-am întrebat: De ce cinstiţi voi ca pe un Dumnezeu pe Cel răstignit?" Sfântul a zis: "Voi începe ca şi făcătorul tău de stihuri, Exsiod: Întru început era întuneric şi haos, adică negură şi adânc de apă; iar Dumnezeu, când a făcut lumea cu această frumuseţe, zidind-o nu din oarecare materie, ca aceea care ar fi fost de faţă sau care ar fi fost mai înainte, ci toate dintru nefiinţă întru nefiinţă adunându-se, a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa; iar îngerul cel rău, care era stăpân pe ceilalţi îngeri, cu voinţa sa s-a depărtat de la Cel ce l-a făcut pe dânsul şi înălţându-se cu mândrie, a căzut din rânduiala sa şi s-a izgonit de la Dumnezeu; pentru că Dumnezeu, cu judecată Sa cea dreaptă, l-a surpat din stăpânirea cea de sus, pentru neascultarea lui şi l-a lipsit de slava îngerească; iar pe om l-a pus în rai, dându-i porunca ce învaţă ascultare, ca să se sature de toate bunătăţile ce erau în rai, dar numai de un pom să nu se atingă.

    Acest fel de nevoinţă punându-i, că, dacă prin ispitirea diavolului care toate le meşteşugeşte împotriva lui, nu va călca porunca lui Dumnezeu şi dacă va ruşina pe vrăjmaşul care pizmuia asupra lui, pentru cinstea lui cea mare, să fie fără moarte, petrecând în nestricăciune. Iar de nu va urma aşa, nu se va lăsa mai mult a vieţui în rai, ci va fi izgonit afară şi cu moarte va muri. Deci diavolul cel rău, sculându-se cu zavistie asupra omului, multe măiestrii a adunat asupra lui şi cu ajutorul şarpelui a amăgit pe femeia omului celui dintâi, apoi printr-însa şi pe om l-a adus la călcarea poruncii, ca să fie izgonit de Dumnezeu din rai şi să trăiască în osteneli, în sudori şi în stricăciune.

    Astfel, a dobândit biruinţă preaînrăutăţitul şi se lăuda c-o să ia pe om pentru o greşeală ca aceea sub stăpânirea sa. După ce s-a înmulţit neamul omenesc, el s-a sârguit, ca un tiran, să robească pe tot omul. Apoi mulţi căzând în fărădelegi, Dumnezeu a prăpădit lumea cu potop şi a păzit pe Noe, bărbatul cel drept, care bine s-a ostenit împotriva acelui diavol înrăutăţit şi, fiind nebiruit de acela, s-a izbăvit de potop într-o corabie de lemn, cu femeia şi copiii săi. Şi aşezând pe Noe pe pământ în chipul cel dintâi, ca pe un cetăţean l-a aşezat într-un loc; iar după mulţi ani oamenii s-au înmulţit iarăşi, a sporit iarăşi fărădelegea, încât toţi erau biruiţi de păcate, cădeau în moarte şi se ţineau legaţi în iad, atrăgându-se la pierdere de vrăjmaşul diavol.

    Deci, milostivindu-se Dumnezeu, Care ne-a zidit pe noi, şi nevrând mai mult a trece cu vederea lucrul mâinilor Sale, a dăruit mai întâi elinilor acea înţelepciune, ca deschizând ochii cei sufleteşti, să cunoască pe Dumnezeu Cel atotputernic şi să biruiască pe potrivnicul diavol. Iar dintre aceia, deşi erau puţini oameni care şi-au venit în sine şi au păşit în dreapta credinţă, dar numai ca nişte umbre năluceau prin cuvinte şi iarăşi cădeau în păcatul strămoşesc, fiind biruiţi de credinţa cea mincinoasă şi în mai rea păgânătate au alunecat rătăcindu-se pe cale. Dar nici aşa n-a suferit puterea cea tare a milostivirii lui Dumnezeu, ca să zăcem în cădere, ci a dat lege, a trimis prooroci şi în multe chipuri a arătat neamului evreiesc calea mântuirii. Şi toţi mergând înapoi, cădeau iarăşi în neputinţa strămoşilor lor, căci toţi erau supuşi la moarte pentru păcat.

    Deci cu dreptate a judecat să primească nevoinţa deopotrivă cu noi, Domnul nostru, adică Dumnezeu Cuvântul şi să ne arate biruinţă asupra potrivnicului, făcându-se în toate asemenea nouă, afară de păcat; S-a smerit pe sine primind chipul robului şi S-a născut din fecioară, neschimbându-se cu dumnezeirea şi s-a făcut ca un miel, ca să piardă pe lup. Pentru că, dacă ar fi rănit pe cel potrivnic, cu dumnezeiască să putere cea din înălţime, şi putea să facă aceasta ca un Atotputernic, i-ar fi dat diavolului pricină binecuvântată către un răspuns că acesta, cum că pe om l-a biruit, iar el, - diavolul - este biruit de Dumnezeu şi aşa cu înlesnire ar fi putut răspunde pentru sine; toate sunt cu putinţă lui Dumnezeu.

    Să luăm o, judecătorule, o asemănare care s-ar potrivi povestirii mele. Dacă tu, fiind domn cetăţii acesteia, ai fi văzut năvălind asupra cetăţii tale un urs, sau altă fiară puternică, şi ai fi poruncit unui rob al tău să-l omoare, iar el ascultând porunca ta, ar fi mers împotriva ei - acela fiind neiscusit şi neputincios, neştiind a se lupta cu fiara, ar fi căzut mâncat de dânsa. Atunci oare nu ai fi voit să porunceşti altui rob neputincios şi neiscusit ca să intre în luptă din nou cu fiară? Tu însuţi fiind tare puternic şi ştiind bine a te lupta, oare n-ai fi ieşit singur să te lupţi cu dânsa, ca un iscusit şi viteaz luptător şi ai fi omorât fiară? Tu ai fi ieşit nu cu slava domniei, ci în chipul robului, care ştie a se lupta şi ai fi învăţat prin tine şi pe ceilalţi robi ai tăi, în acest chip a birui şi a omorî asemenea fiare puternice, care s-ar fi întâmplat.

    Aşa şi Domnul nostru, Mântuitorul tuturor, când robii Lui au căzut biruiţi în războiul cu diavolul, atunci Domnul singur prin sfatul Său cel negrăit, pogorându-Se prin Preacurata şi cea fără de prihană Fecioară, a primit chipul robului şi toate neputinţele trupului nostru afară de păcat. Ieşind la lupta vieţii acesteia de bunăvoie şi cu preaînţeleaptă smerenie, s-a tăinuit de diavolul cel înrăutăţit, care se cinsteşte acum de voi, şi l-a biruit pe acela care a năvălit asupra Lui, ca asupra unui om simplu şi a sfărâmat toată puterea vrăjmaşului prin patima Sa cea mântuitoare de pe Cruce, învăţându-ne pe noi cei ce ne uităm la nevoinţa Lui, ca într-acel chip să ne luptăm cu diavolul şi să-i slăbim puterea.

    Deci, însuşi El, primind asupră-Şi patimile noastre, ne-a dăruit nepătimirea Sa, înviind pe cei ţinuţi în iad şi ne-a dat har de a fi fiii lui Dumnezeu, prin mina Lui cea nebiruită şi nădăjduim a dobândi cununi pentru nevoinţă. Cu trupul suntem biruiţi, dar cu Duhul biruim; cădem în stricăciunea morţii, dar ne facem nestricăcioşi şi fără de moarte. Noi ne întoarcem faţa de la beţia voastră şi de la viaţa cea dobitocească şi căutăm viaţa cea îngerească şi petrecerea cea pururea viitoare. Nu căutăm jos ca dobitoacele, nici ne numim oameni cu năravuri de fiară, ci drept la cer ne uităm; şi, fiind în trup, urmăm vieţii celor fără de trup.

    Noi ştim războiul cel neîncetat al duhului nostru contra trupului şi cu cuget înţelept şi măsurat nu primim împărtăşirea cu acest trup muritor, lepădând iubirea lui de plăceri şi înălţându-ne sus cu gândul; iar mădulările le învăţăm a le omorî totdeauna prin răbdare şi prin înfrânare. Apoi ne săturăm cu pomenirea cea preacurată a Domnului nostru, încât iese din noi cuvânt fără de tulburare şi lucrează în noi fără împiedicare o putere înţelegătoare.

    Acestea şi mai mult decât acestea ne-a dăruit nouă Dumnezeu, îmbrăcându-Se singur în om. Iar voi, precum toţi ştiu, v-aţi făcut robi ai trupului şi numiţi dumnezei pe acei care au făcut lucruri necurate şi de ruşine, apoi făcându-le capişte, îi cinstiţi pe ei; v-aţi înstrăinat de împărăţia cea cerească şi în toate zilele vă tulburaţi, temându-vă nu numai de întâmplările cele rele, dar şi bună norocire vremelnică căutând-o cu sârguinţă ca în vis năluciţi. Voi nu numai cu trupul, ci şi cu sufletul muriţi în pierderea cea fără de sfârşit. Iar noi ne-am învăţat de la Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cum că trupul, prin stricăciunea cea de obşte, prin moarte stricându-se şi făcându-se ţarina, iarăşi va învia şi va primi fire nestricată. Deci acestea în scurt ţi-am spus, ca şi tu plecându-te lui Platon al tău şi adevărul de la mine învăţându-te, să te lepezi de zeul tău cel ucigător de tată şi de iubitul tău Lebăd, care a plâns mult pentru moartea fiului său".

    Ascultând cuvintele acestea pline de înţelepciune ale Sfântului Eustratie, cu răbdare, ighemonul Agricolae, în sfârşit, a zis: "Noi nu putem judeca înţelepciunea şi voinţa zeilor şi mărilor împăraţi, ci suntem datori a ne pleca legilor lor şi a face poruncile lor. Pentru care lăsând şi tu multă vorbă cea netrebnică, vino şi jertfeşte zeilor. Iar de nu, apoi multe munci vei suferi, pe care nu le-ai auzit tu niciodată". Sfântul Eustratie a zis: "Dar pentru ce ne-ai făcut atâta osteneală şi n-ai început a ne munci mai de mult?"

    Atunci a poruncit muncitorul să aducă un pat de fier şi înfierbîntîndu-l foarte mult, să-l pună deasupra lui mai întâi pe Sfântul Orest. Iar către Sfântul Eustratie a zis: "Se cuvine că muncile ce te aşteaptă pe tine să le vezi asupra acestuia şi după aceea şi tu să le primeşti". Iar Sfântul Orest, apropiindu-se de pat, s-a temut şi căutând către Sfântul Eustratie a zis: "Roagă-te pentru mine, pentru că s-a înfricoşat gândul meu". Iar Eustratie a răspuns: "Nu slăbi, frate Orest, pentru că numai vederea aduce frică şi muncă, iar cu trupul nici o durere nu vei simţi, dacă te vei sui cu îndrăzneală şi cu nădejde; pentru că însuşi Domnul ne stă înainte ajutător şi sprijinitor. Adu-ţi aminte de mărimea de suflet a Sfântului Auxentie şi a celorlalţi sfinţi şi nu fi mai slab decât aceia; pentru că muncile acestea degrabă se vor sfârşi, iar nouă ne rămâne în cer răsplătirea veşnică".

    Acestea auzindu-le Sfântul Orest îndată a sărit cu multă îndrăzneală şi cu mare bărbăţie pe acel pat ars. Apoi, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, îndată s-a culcat şi cu tot trupul s-a întins pe foc, strigând cu glas mare: "Doamne Iisuse Hristoase, în mâinile Tale îmi dau duhul meu". Şi şi-a dat Domnului, sfântul său suflet. Iar Sfântul Eustratie a strigat: "Amin".

    Îndată a poruncit Agricolae ca să ducă pe Sfântul Eustratie în temniţă, unde rugându-se lui Dumnezeu după obicei a chemat pe sluga ce era cu dânsul şi a zis lui: "Adu-mi, fiule, o hârtie şi să facem diată, căci nădăjduiesc că şi eu mâine dimineaţă voi sta înaintea stăpânului meu Iisus". Aducând fiul hârtia, a scris diata, însemnând într-însa ca să fie duse moaştele lui în cetatea Aravrachiei şi nimeni să nu îndrăznească a lua din moaştele lui ceva; ci întregi să le pună la locul ce se numeşte Analicozora, împreună cu ale Sfinţilor Auxentie, Orest, Mardarie şi Evghenie. Pentru că acei sfinţi cu jurământ au spus Sfântului Eustratie, ca, după sfârşitul lui şi trupurile lor să se pună împreună cu ale lui neclintite. Averea pe care o avea Sfântul Eustratie în Aravrachia a dat-o spre hrană slujitorilor bisericii; lucrurile cele trecătoare, toate le-a împărţit, jumătate le-a dat săracilor şi jumătate le-a dat surorilor sale; iar pentru robi a poruncit să fie liberi şi să primească fiecare darurile pe care le-a însemnat lor.

    Acestea scriindu-le, a petrecut toată ziua postind şi toată noaptea în rugăciune. Iar episcopul cetăţii Sevastia, fericitul Vlasie, care se ascundea în acea vreme de