Sfântul nostru părinte Sava era din Serbia. Tatăl său, Ştefan Nemanja , era cucernicul voievod de Raşca, adică voievodul Serbiei. Numele mamei sale era Ana care provenea tot dintr-o familie regală. Pe vremea aceea, sârbii au încercat să-şi dobândească independenţa faţă de bizantini. Totuşi, împăratul Manuel I Comneanul (1143. 1180) a reuşit să înăbuşe aceste răzmeriţe. În anul 1167 Nemanja a fost numit voievod de către Manuel I. Obţinând sprijin unguresc şi veneţian Nemanja s-a răsculat cu mare izbândă împotriva bizantinilor. Apoi, în anul 1172 Manuel I, în fruntea unei mari oştiri bizantine, l-a atacat pe Nemanja. Obligat să se predea, el a fost luat, în cele din urmă, prizonier la Constantinopol .

În anul 1183, Nemanja a ajuns din nou la putere, îi calitate de supus bizantin. După moartea lui Manuel I, Nemanja s-a răsculat din nou împotriva Bizanţului. Aliat cu Bela al III-lea al Ungariei, ei au invadat teritoriul Bizanţului. Deşi aliaţii au ocupat şi jefuit Belgradul, Branieevo, Nišşi Sofia, Nemanja a păstrat supremaţia asupra Niš-lui. Marele voievod şi-a extins cuceririle teritoriale către răsărit şi către sud şi a unit Zeta cu Raska.

Cuplul regal, Ştefan Nemanja şi Anna, era unul de creştini ortodocşi evlavioşi. Ei au avut doi fii, Vukan şi Ştefan (născut 1165). După aceştia, regina s-a îmbolnăvit s-a şi mai putut da naştere la copii. Deşi stăpâneau un regat şi aveau multe avuţii, totuşi, cu postiri şi lacrimi de căinţă, ei au cerut cu umilinţă de la Bunul Dumnezeu să li e mai dăruiască un copil. Domnul a ascultat rugăciunile lor şi le-a dăruit un al treilea copil, pururea pomenitul Rastko sau Sava, după numele primit la tunderea sa în monahism. Aceasta se întâmpla în 1170 sau 1175. Încă din cea mai fragedă copilărie, Rastko a primit ai întâi o sfântă educaţie, fiind iniţiat în tainele Sfintelor Scripturi. După puţină vreme, a primit educaţie după cărţile bisericeşti aflate pe atunci la îndemână, scrise în limba maternă.

El dădea dovada prezenţei în persoana sa a unor mari daruri precum: înţelegerea, chibzuinţă, disciplina, înfrânarea, smerenia şi o bună dispoziţie, astfel încât toţi cei care îl cunoşteau, îl iubeau şi-l respectau. Ca atare, cu cât creştea cu vârsta, cu atât mai mult se înmulţea dragostea sa faţă de Dumnezeu. El îşi închină toată viaţa iubirii dumnezeieşti. Nimic nu-l preocupa, decât cum să se facă bineplăcut Creatorului şi Proniatorului său, Bunul Dumnezeu. Zi şi noapte, se ruga neîncetat, luând asupra sa nevoinţe precum: postul, privegherile şi alte felurite osteneli primite de bună voie. Un biograf medieval scria că pe vremea când Rastko împlinise 15 ani, Nemanja i-a dăruit o provincie pe care el urma s-o administreze, aflată la hotarele de apus ale statului (Hrim sau Herţegovina). Tânărul cel evlavios a condus treburile provinciei vreme de doi ani. Apoi, la vârsta de 17 ani, întrucât iubea fecioria, el s-a rugat la Dumnezeu să-i dăruiască o viaţă prin care să-I urmeze lui Hristos.

Bunul Dumnezeu avea să împlinească dorinţa inimii sale la vremea cuvenită.

La începutul anului 1190, Nemanja a făcut o încercare de a-şi îmbunătăţi legăturile sale cu Bizanţul. El a reuşit acest lucru în urma căsătoriei dintre cel de-al doilea fiu al său, Ştefan cu Evdochia, o nepoată a împăratului Isaac al II-lea Anghelos (1185-1195). Ştefan a primit titlul bizantin de „Sebastokrator”. Monahii greci care au venit în Serbia în compania Evdochiei i-au atras pe unii dintre sârbi la viaţa monahală. însă, să ne întoarcem la Sf. Sava şi la felul în care Dumnezeu i-a deschis calea către viaţa cea veşnică. Unii părinţi din Sf. Munte, auzind de virtuţile lui Ştefan Nemanja şi, mai ales, de faptul că el era foarte milostiv şi generos faţă de cei nevoiaşi, s-au hotărât să se ducă în patria lui Rastko. Astfel, sub motivul strângerii de milostenii, athoniţii au intrat în Ras (actualul Novi Pazar), un oraş de munte şi capitală a marelui voievod.Ştefan Nemanja, aşa cum s-a spus mai înainte, era un om temător de Dumnezeu.

Deşi ar fi putut trăi o viaţă de lux, atât el, cât şi cei din familia sa duceau o existenţă simplă, într-o locuinţă modestă. Pe când Nemanja era mai tânăr, în anul 1183, el a ctitorit mănăstirea Studenisa într-o vale împădurită al unui afluent al râului Iban, în apropiere de Ušce, pe teritoriul Serbiei central-sudice. Biserica, împodobită cu marmură albă, îmbina trăsăturile tradiţiilor bizantine şi romane. În incinta mănăstirii, el a fost acela care a condus lucrările de început ale construirii bisericii închinate Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi paraclisul independent închinat Sf. Nicolae. Prin urmare, athoniţii s-au gândit să ceară donaţii de la omul acesta. Printre fraţii şi părinţii pelerini se aflau cei de la Mănăstirea Rusească sau Mănăstirea Tesalonicenilor, care avea să primească numele de Mănăstirea Sf. Pantelimon, binecunoscută astăzi tuturor credincioşilor creştini iubitori ai Sf. Munte. Monahii, de origine rusă, erau oameni plini de virtuţi.

Atunci când fericitul Rasko i-a văzut, a fost dornic să intre în discuţie cu ei.

În cursul conversaţiei, el s-a interesat de mănăstirile din Sf. Munte. A dorit să afle despre regulile monahale şi nevoinţele lor, despre purtarea şi vieţuirea monahilor, despre orice alt lucru de folos pentru el în vederea atingerii ţelului final al vieţii sale. Când i s-au oferit date referitoare la viaţa îngerească a monahilor, aceste lucruri i-au înflăcărat şi mai mult inima, aşa încât râuri de lacrimi i se revărsau din ochi. După ce a plâns o bună bucată de timp, el îi spuse stareţului acestui grup de călugări: „înţeleg, părinte, faptul că Dumnezeu cunoaşte adâncurile inimii mele, precum şi dorirea mea. El te-a trimis la mine, păcătosul, ca tu să-mi poţi îndrepta paşii pe calea Lui, căci, iată, sufletul meu se bucură la auzul dumnezeieştilor tale vorbe, astfel încât nu mai pot vieţui în această lume a minciunii şi a păcatului – şi nici nu mai voiesc să-i văd vicleniile, înşelăciunile şi minciunile ei. Prin urmare, te rog să mă înveţi cum să procedez spre a părăsi deşertăciunea acestei lumi şi să ajung la un mod de viaţă pe care sfinţia ta îl duce, deoarece, părinţii mei doresc să mă căsătorească degrabă. Aşadar, din această pricină, am hotărât cu un ceas mai devreme să plec de aici şi să ajung în Sf. Munte. În această problemă, o, sfinte părinte, îţi cer povăţuirea.”

După ce l-a lăsat să vorbească, stareţul i-a răspuns: „Văd, copilul meu, că intenţia ta este minunată şi bine-plăcută lui Dumnezeu; şi mai văd încă şi faptul că dragostea de Dumnezeu domneşte în sufletul tău. Cu adevărat, ceea ce doreşti din inimă, trebuie să şi împlineşti cât mai degrab cu putinţă. Eu îţi voi fi tovarăş şi povăţuitor la drum pânăcând te voi aduce în Sf. Munte.”

Apoi, născocind o cale de evadare, Rastko s-a înţeles cu bătrânul să se întâlnească într-un anume loc. Rastko se duse apoi la tatăl său şi-i spuse: „Am auzit de un munte în care îţi poţi afla desfătarea; şi te rog să-mi dai voie să plec, precum şi binecuvântarea ta spre a mă duce la vânătoare ca să mă pot distra pentru scurtă vreme. Te rog să nu te mânii pe mine.” După ce tatăl său i-a dat încuviinţarea şi dăruindu-i însoţitorii de care avea nevoie, Nemanja i-a dat binecuvântarea. Fericitul Rastko, cu o bucurie nemărginită, abia aştepta să se întâlnească cu bătrânul care-l aştepta la locul fixat de mai înainte. Între timp, Rastko le-a poruncit celor din ceata vânătorilor să stea deoparte şi să-l aştepte. Rastko plecă mai apoi şi intră cu bătrânul său într-o colibă unde îşi schimbă straiele împărăteşti. Intrară într-o biată căsuţă în care Rastko îmbrăcă veşmintele cerşetorilor. Astfel pregătiţi, Rastko şi bătrânul se puseră la drum către mănăstirea rusească din Sf. Munte .

Odată aflat acolo, Rastko fu învăţat şi pregătit de acelaşi bătrân în ceea ce priveşte viaţa monahală. Tânărul având deosebită evlavie faţă de bătrânul său, aşa cum se cuvenea, împlini cu mare râvnă şi cu ascultare tot ceea ce i se poruncea.

În tot acest timp părinţii săi plângeau nemângâiaţi. În toate cele patru vânturi trimiseră oameni cărora li se poruncise să cerceteze toate locurile în amănunt, deoarece părinţii nu puteau suporta să se lipsească de un fiu atât de înţelept, prudent şi chipeş, pe care tatăl său intenţiona să-l lase moştenitor al regatului său. Oamenii marelui voievod fură trimişi pretutindenea. Printre ei, trei oameni de vază şi de încredere au fost trimişi în Sf. Munte spre a face o cercetare amănunţită. Nu după mult timp aflară că un grup de sârbi nou-veniţi se aflau la Mănăstirea Rusească. Oamenii înarmaţi ai lui Nemanja făcură cercetări şi-l aflară pe prinţ la această mănăstire. Deşi Rastko, cu lacrimi în ochi, îi ruga să fie lăsat în pace, ofiţerii sârbi nu plecară de acolo. În această situaţie, Rastko puse la cale un alt plan pentru a scăpa de agenţii tatălui său. El le spusese să se odihnească şi să aştepte până în ziua următoare.

Apoi, noaptea, în taină, fericitul Rastko se duse în turnul mănăstirii unde îl rugă pe bătrânul său să-l tundă în schima îngerească a monahilor. Primi tunderea monahală şi numele de Sava, după numele marelui avvă palestinian, Sf. Sava cel Sfinţit. După aceea, el alcătui o lungă epistolă către părinţii săi cu privire la sfârşitul acestui veac şi la fericirea sfinţilor. El mai scrise despre deşertăciunile acestei lumi şi despre nesfârşitele chinuri ale iadului. În dimineaţa următoare, atunci când sârbii îl căutau pe Rastko, neputându-l afla, aceştia proferară ameninţări la adresa monahilor spre a le dezvălui locul unde se afla Rastko. Sava, auzind strigătele şi ţipetele fraţilor şi părinţilor din mănăstire, li se arătă în noul său chip de monah. El aruncă la pământ hainele sale princiare, dimpreună cu şuviţele de păr tăiate odată cu tunderea sa în monahism, şi spuse: „Luaţi aceste însemne cu voi: spuneţi-le părinţilor mei că m-aţi aflat în viaţă, viu şi nevătămat, ca simplu monah al Domnului, purtând numele de Sava.” Apoi le dădu epistola scrisă pentru părinţii săi. Nimic nu mai puteau să facă agenţii sârbi. Deşi s-au certat cu noul monah, în cele din urmă sârbii şi chiar Sava însuşi vărsară lacrimi.

Deşi Sava fusese iute făcut monah, acest lucru nu i-a pricinuit cugete de mândrie. Socotindu-se cel mai mic din­tre fraţi, el făcea ascultare faţă de toţi.

Totuşi, rămase doar câteva luni la această mănăstire când, la praznicul „Bunei Vestiri”, stareţul marii mănăstiri Vatopedu îl invită pe stareţul de la Pantelimon să ia parte la slujbele închinate marelui praznic, al cărui hram îl purta mănăstirea.

Sava a fost rugat să-l însoţească. Tânărul monah sârb făcu o impresie deosebită asupra stareţului de la Vatopedu, care-l invită să rămână la mănăstirea grecească. Cu binecuvântarea stareţului rus, Sava rămase la Vatopedu, unde se nevoi vreme de 12 ani. Această plecare neaşteptată la o mănăstire elenă a fost, de fapt, mâna providenţei dumnezeieşti, care lucra în viaţa tânărului Sava. La Vatoped, întrucât doar limba elenă era vorbită şi folosită în cântările slujbelor bisericeşti toate acestea făcură ca în cele din urmă Sava să înveţe limba elenă perfect. El citea şi cânta la strană la toate slujbele bisericeşti.

Drept urmare, el se cufundă în lectura manuscriselor Sfinţilor Părinţi greci, aflată în bogata bibliotecă a mănăstirii

Revenind pentru o clipă la ziua tunderii lui Sava în monahism, iată-ne alături de ofiţerii sârbi care s-au reîntors la Raš, cuplul regal, cărora ofiţerul cel mai mare în grad le înfăţişă epistola lui Sava. Citind epistola, plânseră nemângâiaţi, jelind pierderea fiului lor. Totuşi, scrisoarea făcu o impresie de necrezut asupra bătrânilor şi iubiţilor săi părinţi. Prin cuvintele sale de Dumnezeu inspirate, el îi aduse pe iubiţii săi părinţi la simţământul pocăinţei, aşa încât şi aceştia începură să se gândească la viaţa monahală pentru ultimii ani ai vieţii lor.

După ce Nemanja se linişti, el îi răspunse lui Sava rugându-l să se întoarcă acasă măcar pentru o scurtă vizită. în plus, din dragoste faţă de Dumnezeu şi fiul său, Nemanja îi ura fiului său să reuşească în noua viaţă aleasă, precum şi în noua sa patrie. De asemenea, el îi trimise daruri spre a fi împărţite fraţilor săi asceţi din Sf. Munte. După ce primi binecuvântarea stareţului de la Vatopedu şi cea a protosului Sf. Munte, cuviosul Sava împărţi darurile la marile mănăstiri de obşte, dar nu uită nici de pustnici şi nici de vieţuitorii chiliilor. Precum o albină ce strânge polenul de pe petalele florilor, tot astfel şi Sava strânse pentru sine învăţăturile şi experienţele de mare preţ ale monahilor şi mănăstirilor vizitate. Nu numai că le oferi mari daruri, dar se împărtăşi şi de modul lor de viaţă. Donaţiile regale cuprindeau aur, vase liturgice lucrate din aur şi argint, broderii frumos lucrate şi brocarturi.

Deşi Sava umbla desculţ, el nu uita să ofere mănăstirilor animalele de călătorit şi de transport ale poverilor.

Obştea mănăstirii Vatopedu, desigur, se bucură şi ea de mari daruri. Sf. Sava nu numai că se îngriji de construcţia chiliilor, clădirilor mănăstirii şi a trei paraclise, dar participă chiar direct la munca fizică [13]. De fapt, Sava construi un loc spre a vieţui laolaltă, tatăl şi fiul. Deşi zece din cei doisprezece ani petrecuţi la Vatopedu se scurseseră deja, Sava nu-şi văzuse încă tatăl. Ei corespondau, totuşi, iar în scrisori se invitau reciproc să-şi facă vizite. Apoi, într-o ultimă scrisoare, Sava fu sever faţă de tatăl său, avertizându-l ca nu cumva să-şi mai amâne vizita, altminteri „poţi să laşi deoparte nădejdea de a mă mai vedea în viaţa de dincoace de mormânt”.

Numeroasele seminţe ale evlaviei şi credinţei pe care Sava le-a pus în ogorul sufletelor mamei şi tatălui său, Dumnezeu le-a făcut să rodească. Aşa s-a hotărât împărăteasa să se facă maică şi a primit schima îngerească la o mănăstire de maici. Primind numele de maica Anastasia, ea a dus o viaţă curată şi bineplăcută lui Dumnezeu, până la sfârşitul binecuvântat şi fericit, hărăzit ei de Domnul. Tatăl sfântului, Nemanja, a abdicat din tronul regal, în martie 1196, în favoarea lui Ştefan, Cel dintâi încoronat, iar lui Vukan i-a oferit conducerea provinciei Zeta. Acesta din urmă a stăpânit aceste teritorii în calitate de rege al Dalmaţiei şi Diocleii.

Nemanja a primit, în fine, tunderea în monahism din partea episcopului Calinic, luând numele de Simeon. Apoi s-a dus la mănăstirea ctitorită de el, Studenica. După abdicarea de la tron şi tunderea lui Nemanja în monahism, numirea lui Ştefan la rangul de marele voievod va fi înfruntată de către Vukan, fratele mai mare al lui Ştefan şi al Sf. Sava.

Vieţuind la Studenica timp de 18 luni, Simeon a urmat rânduiala mănăstirii. Şederea lui aici a fost de bun augur pentru această mănăstire. Simeon a pus bazele unei solide activităţi pe terenurile donate mănăstirii, l-a numit stareţ pe ieromonahul Dionisie şi şi-a pregătit şi mormântul. Paraclisul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, aflat lângă mormântul său, fu înălţat din marmură locală. frumos prelucrată. După ce a rânduit toate acestea, cuviosul Simeon îşi îndreptă gândurile către Sf. Munte şi către preaiubitul său fiu, Sava. În noiembrie 1197, bătrânul monah Simeon, la vârsta de 84 de ani, a sosit la Vatopedu unde a fost întâmpinat cu mare bucurie şi respect de către obştea mănăstirii. Bătrânul, într-adevăr, nu venise cu mâinile goale. El a adus daruri bogate din Serbia spre a fi împărţite tuturor, cuprinzând daruri către biserici, daruri utile pentru fraţi şi părinţi, precum şi cai şi catâri.

În toţi aceşti ani în care Sava s-a ocupat de construcţii, el nu şi-a neglijat viaţa ascetică. Având rugăciunea minţii, chemând numele Mântuitorului nostru cu „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, demonii erau alungaţi, dorind să ajungă „la statura bărbatului desăvârşit, la măsura deplinătăţi lui Hristos” (Efes. 4: 13). Totuşi, acum, după zeci de ani de aşteptare şi rugăciuni, avea să-l vadă din nou pe bătrânul său tată. Întâlnindu-se, cuprinşi de emoţie şi dragoste, ei se îmbrăţişară vărsând fiecare râuri de lacrimi. Iată însă că nu numai cei de la Vatopedu l-au întâmpinat pe fostul şi renumitul mare voievod şi oştean, fondator al dinastiei Nemanja şi a statului independent sârbesc, ci şi protosul Sfântului Munte, stareţii şi monahii din toate mănăstirile au venit să-l întâmpine pe monahul Simeon.

A fost dorinţa lui Simeon de a vieţui alături de fiul său care, cu ani în urmă pregătise o locuinţă pentru amândoi. Prin urmare, cei doi cuvioşi au rămas şi au vieţuit împreună destul timp, ducând o viaţă minunată, de mare înălţime duhovnicească. Datorită generozităţii lor, Vatopedu s-a bucurat de numeroase îmbunătăţiri, cuprinzând alte trei biserici, noi bolniţe şi noi terenuri pentru vii. Aceste lucruri nu i-au deranjat pe Simeon şi Sava care se nevoiau zi de zi în posturi, privegheri de toata, noaptea şi rugăciuni neîncetate. În scurtă vreme, amândoi au ajuns stăpâni pe trup, pe deplin înfrânând patimile trupului. Ei au ajuns până în vârful muntelui virtuţilor, întrecându-i pe toţi părinţii din Sf. Munte. Aşa s-au făcut pe ei înşişi vase alese ale Sf. Duh. Virtuţile lor i-au făcut pe mulţi sârbi să li se alăture în viaţa monahala, aşa încât zi de zi grupul sârbesc athonit creştea văzând cu ochii. Curând, a devenit limpede faptul că aceştia aveau nevoie să-şi construiască propria lor mănăstire. Aşadar, cuvioşii părinţi au postit vreme îndelungată şi au privegheat cu râvnă făcând rugăciuni către Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Ei i s-au rugat ca ea să-i îndrepte spre voia lui Dumnezeu către locul unde aveau să-şi înalţe mănăstirea.

Prin descoperire dumnezeiască li s-a arătat acest lucru. Noul mare voievod Ştefan al II-lea le-a cerut părinţilor de la Vatopedu să le dăruiască tatălui şi fratelui său aşezarea aflată în stare de ruină a Hilandarului în zona aflată la 12 mile nord-vest de Vatopedu, numita Meleon, nu departe de coasta nordică a peninsulei. Darul a fost întărit printr-un hrisov al împăratului Alexie si III-lea (1197), care era o rudă de-a lor prin alianţă. Printr-un edict special, Alexie a transformat vechea mănăstire Hilandaru şi împrejurimile sale de sub jurisdicţia protosului în proprietatea sârbilor şi a aşezat-o sub ocrotirea stareţului de la Vatopedu. Protosul Sf. Munte, părintele Gherasim, dimpreună cu egumenii mai multor mânăstiri mai mici erau împotriva asimilării micilor colibe şi schituri de către marile mănăstiri. Aşadar, ei au făcut tot posibilul ca Hilandaru să rămână independentă.

Împăratul Alexie a fost convins să decreteze independenţa mănăstirii Hilandar, hotărând ca ea să fie un dar făcut sârbilor pentru vecie . Astfel, în luna iunie a anului 1198, Alexie al III-lea a anulat fostul decret prin care mănăstiRea Hilandar şi împrejurimile ei erau cedate mănăstirii Vatopedu, punând-o sub autoritatea şi administrarea lui Simeon şi Sava. De acum înainte, ei aveau o mănăstire care era independentă, administrând singura toate necesităţile oamenilor săi aflaţi pe coasta de nord-vest a peninsulei.

De îndată ce tatăl şi fiul s-au stabilit la mănăstirea Hilandar, prin iulie 1198, ei au pornit reconstrucţia şi lărgirea clădirilor existente. Regele Ştefan al II-lea a contribuit cu o imensă cantitate de aur şi argint în vederea extinderii mănăstirii. Deşi puterile îl părăseau rapid pe bătrânul Simeon, amândoi au construit o biserică şi o trapeză. Sava, desigur, a angajat numeroşi constructori şi meşteri pentru construirea nu numai a bisericii, ci şi a chiliilor şi a altor construcţii necesare.

În anul 1198, Simeon, se pare cu ajutorul lui Sava, a conceput cel dintâi hrisov de întemeiere al mănăstirii. În anul 1199, în chilia lui Sava din Kareia, el a alcătuit o carte de reguli, tipic, care se inspira după regulile mănăstirii Everghetis din Constantinopol, care şi astăzi este în vigoare. Sava, cu binecuvântarea tatălui său, l-a numit pe ieromonahul Metodie în calitate de egumen al mănăstirii.

Noua şi frumoasa biserică, pe care ei au construit-o cu propriile lor cheltuieli a fost închinată „Intrării Maicii Domnului în Biserică”, praznic pe care sfânta Biserică îl Sărbătoreşte pe data de 21 noiembrie. Nu peste mult timp şi alţi sârbi, atât nobili, cât şi oameni simpli, s-au închinoviat la mănăstirea Hilandar.

Bătrânul avva Simeon avea acum 86 de ani. El a dus o viaţă monahală curată şi bineplăcută lui Dumnezeu Cunoscându-şi sfârşitul grabnic, el îi spuse fiului său sa-l îngroape, la vremea socotită, în mormântul pe care el ii pregătise de mai înainte de Studenica.

Sf. Sava, scriind biografia tatălui său, ne oferă următoarea istorisire: „Tatăl meu spunea: «Fiule, adu-mi icoana Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, căci am făgăduit să-mi dau duhul dinaintea ei». Şi când porunca i-a fost împlinită, spre seară mai zise: «Fiule, fă-mi, terog, o faptă a dragostei şi îmbracă-mă în rasa pregătită pentru înmormântarea mea şi aşează-mă în poziţia în care mă voi afla în sicriu. Pune o rogojină pe pământ şi aşează-mă pe ea şi mai pune-mi şi o piatră sub cap, ca să pot sta acolo, până când Domnul va veni la mine spre a mă lua de acolo». Iar eu am împlinit toate acestea, ducându-i la bun sfârşit poruncile. Iar noi toţi care priveam latoate acestea, plângeam cu amar... Îi primi pe toţi fraţii din obşte şi plin de dragoste în inima sa, ceru iertare şi binecuvântare de la toţi. Şi după ce se lăsă noaptea, toţi îşi luară rămas bun de la el; şi, după ce luară binecuvântare de la el, se întoarseră la chiliile lor spre a-şi face pravila şi a se odihni puţin. Eu şi un preot am rămas lângă el toată noaptea. La miezul nopţii, fericitul meu părinte tăcu şi nu mai scoase nici o vorbă. Când se ivirăzorile şi începură cântările Utreniei în biserică, chipul fericitului meu tată se lumină deodată şi, privind spre cer, zise: «Lăudaţi pe Domnul întru sfinţii Lui; lăudaţi-L pe El întru tăria puterii Lui» [Ps. 150: 1]. Eu i-am spus: «Tată, pe cine vezi tu, spunându-mi aceste cuvinte?» Se uită la mine şi îmi zise: «Lăudaţi-L pe El întru puterile lini; lăudaţi-L pe El după mulţimea slavei Lui» (Ps. 150: 2). Şi spunând acestea, imediat îşi dădu sfântul său suflet in mâinile Domnului”. Data mutării sale la Domnul a fost 13 februarie 1199. După moartea tatălui său, Sava se duse în pustie şi îşi înmulţi nevoinţele ascetice, ţinând un post aspru. Sfântul lui Dumnezeu îşi cumpărase un schit în Kareia, un loc al liniştirii (isihiei), unde, în tovărăşia a unuia sau doi monahi, se retrăgea la o viaţă de rugăciune pustnicească. Deşi se bucura de descoperiri cereşti, suferea de o boală necruţătoare de splină. Într-una din vedeniile sale, i se arătă tatăl său şi-i spuse: „Vei fi slăvit cu două cununi, una ascetică şi cealaltă apostolică; şi amândoi ne vom bucura de fericirea cea veşnică”. În urma acestei sfinte vedenii, Sava înţelese că trebuia să se întoarcă la Hilandar pentru pomenirea de un an a tatălui său.

În primăvara anului 1199, Sava se duse la Constantinopol pentru a încerca să mărească, cu sprijinul împăratului, veniturile mănăstirii Hilandar. În iunie, împăratul Alexie emise un alt hrisov prin care confirma drepturile ctitorului Sava şi deplina autonomie a Hilandaruluj

Mănăstirea a mai primit pământul şi clădirile mănăstirii părăsite Zygon, de pe latura de vest a Sf. Munte. Mănăstirii Hilandar i s-a îngăduit să deţină o barcă pentru a ajuta la transportul mărfurilor.

La parastasul de un an al tatălui său, fericitul Sava i-a invitat pe protosul Sf. Munte şi pe cuvioşii părinţi athoniţi. Ei au săvârşit o priveghere pentru sufletul fericitului suflet al tatălui părintelui Sava. Apoi, în timpul doxologiei, o mireasmă atât de plăcută se revărsă din mormântul Sf. Simeon, încât aceasta inundă întreaga mănăstire. Părinţii s-au dus la mormânt şi au luat mir care curgea din mormânt. Astfel, toţi L-au slăvit pe Dumnezeu Cel Care-i slăveşte pe cei ce-L proslăvesc pe El.

Cuviosul Sava a simţit o mare bucurie în sufletul său deoarece fericita adormire şi moaştele sfinţite ale tatălui său fuseseră slăvite.

Drept pentru care, el s-a dedicat unor posturi şi privegheri şi mai mari, precum şi unor osteneli ascetice cu neputinţă de descris. Întrucât nu se cuvenea ca o astfel de virtute să rămână ascunsă, din iconomia lui Dumnezeu, dreptul Sava a ajuns cunoscut tuturor. Zi de zi, mulţi veneau la el pentru a primi învăţăturile şi povăţuirile sale duhovniceşti. Printre cei ce veneau pentru poveţe se afla şi protosul Dometie al Sf. Munte, deşi şi el era un bătrân ascet plin de virtuţi şi de Duh purtător. Nu numai Dometie, ci şi alţi stareţi de mănăstire îl socoteau pe Sava drept povăţuitorul lor de căpetenie. Cu adevărat, fără povăţuirile sale, nimic nu se săvârşea, întrucât harul Sfântului Duh care sălăşluia în Sava, îi lumina mintea, aşa încât el rostea doar ceea ce era de folos sufletului în vederea mântuirii.

De fapt, el era atât de iubit încât a fost rugat să primească demnitatea preoţească. Deşi încercau să-l silească, Sava cel smerit cugetător răspundea doar că era nevrednic de aceasta şi, adesea, chiar se tăinuia pe sine. în cele din urmă, pentru a nu se arăta a fi neascultător şi văzând că era voia lui Dumnezeu, el răspunse: „Facă-se voia Domnului”. Aşadar, a fost hirotonit diacon şi preot în mănăstirea sa de către episcopul de Ierissos din vremea aceea, Nicolae .

Mai apoi, episcopul Tesalonicului, Constantin Mesopotamites, auzind de virtuţile ieromonahului de la Hilandar, după multe rugăminţi, l-au adus la Tesalonic. Au discutat vreme de câteva zile, timp în care ierarhul a dobândit un imens câştig duhovnicesc. Nu numai Constantin, ci şi alţi episcopi, clerici şi mireni au dobândit o mare zidire duhovnicească de pe urma învăţăturilor lui Sava. Prin urmare, arhiepiscopul, în deplin acord cu episcopii şi cu întregul cler, au hotărât să-l înalţe la o înaltă treaptă în ierarhia bisericească.

Aşadar, în timp ce sfântul le predica oamenilor la sfârşitul Sfintei Liturghii duminicale în biserica principală a oraşului, Aghia Sofia (Sfânta Sofia), deodată, deşi nu a dorit acest lucru, a fost făcut arhimandrit de către trei episcopi, în frunte cu arhiepiscopul Constantin. Cuviosul, din pricina oamenilor şi cinstirii prea mare ce i se acordau, din smerenie, a plecat în taină şi s-a întors la mănăstirea sa.

În anul 1204, atunci când cruciaţii complotau asasinarea împăratului Alexie al V-lea Doukas Mourtzouphlos 1204), au eşuat. Punând la cale cucerirea oraşului pe data de 12 aprilie, atât cruciaţii, cât şi forţele veneţiene au atacat zidurile dinspre mare ale Constantinopolului pe latura dinspre portul din golful Cornul de Aur.

Luptătorii bizantini i-au respins cu succes, dar latinii au revenit. După ce au escaladat zidurile, au intrat în oraş şi l-au prădat. A fost încoronat un împărat catolic, Balduin de Flandra (1204-1205).

Apoi, în 1205, un tânăr nobil bizantin, Teodor I-ul Laskaris, ginerele fostului împărat Alexie al III-lea Anghelos, a adunat tot ceea ce mai rămăsese din aristocraţia şi ierarhia constantinopolitană. El a instituit un guvern în exil de-a lungul strâmtorii Niceea. După ce catolicii cuceriseră Constantinopolul, Teodor, cam pe la 1208, a fost încoronat drept „împărat al Romeilor”, pentru a continua tradiţia monarhiei bizantine.

După căderea oraşului, Protosul Sfântului Munte i-a : trimis pe fericitul Sava şi pe egumenii mănăstirilor athonite la Laskares, fondatorul imperiului de la Niceea şi împăratul lui, în legătură cu necesităţile cu care se confrunta Sf. Munte. Deşi natura exactă a acestor necesităţi este neclară, cel mai posibil s-a discutat despre problema atacurilor iniţiate de către catolici împotriva Sf. Munte. Aceasta din pricina faptului că Bonifaciu, marchiz de Montferrat, iar acum rege al Tesalonicului, şi-a extins autoritatea şi asupra Athosului în prima jumătate a anului 1205.

Clericii italieni i-au obligat pe monahi să accepte autoritatea papală şi practicile Bisericii Romano-Catolice. În vara anului 1205, cardinalul Benedict, nunţiul apostolic al papei Inochentie al III-lea la Constantinopol, a plasat mănăstirile sub jurisdicţia episcopului romano-catolic de Sevastia. Apoi, după ce şi-a înălţat un castel pentru sine (Frangokastro) pe teritoriul Sf. Munte, el îi jefuia şi-i teroriza pe monahi cu ajutorul baronilor francezi. Monahii neînarmaţi erau torturaţi în nădejdea descoperirii averilor mănăstireşti.

Împăratul, dimpreună cu întreg senatul, şi chiar cu patriarhul şi întregul cin preoţesc se aflau pe atunci la Niceea, noua capitală a Imperiului bizantin. Atunci când Sf. Sava a sosit la Niceea şi s-a întâlnit cu Laskaris, rudă a sa prin alianţă (căsătorie), împăratul nu dorea să-l vadă atât de mult în calitate de rudă a sa, ci datorită faptului că auzise de virtuţile sale. Prin urmare, el s-a bucurat nespus văzându-l pe cuviosul Sava, căruia i-a acordat o deosebită atenţie. În timp ce Laskaris discuta cu evlaviosul avvă, minunându-se de virtuţile sale, îl privea cu un mare respect.

În ciuda ambasadei athonite de la Niceea, aghioriţii au pătimit patrii ani de incredibile prădăciuni şi răutăţi din partea romano-catolicilor. Sf. Sava ne spune că romano-catolicii chiar ne-au invadat pe noi şi locul acela sfânt; şi a fost mare tulburare. Doar după acţiunea comună a papei Inocenţiu al III-lea şi a împăratului catolic Henry de Flandra, a fost alungat din scaun episcopul de Sevastia şi exilat pentru nenumăratele crime săvârşite împotriva athoniţilor.

În anul 1213, mănăstirile athonite au făcut apel la papă spre a fi protejate. Deşi era vorba doar de o formalitate cu caracter administrativ, Sfântului Munte i s-a conferit atât protecţia papei Inocenţiu al III-lea, cât şi a împăratului Henry, până la moartea lor survenită în anul 1216.

După aceea, athoniţii au căutat protecţia Niceei, spre nemulţumirea noului papă, Onorie al III-lea.

În chip ciudat, căderea Constantinopolului, din 1204, a făcut posibilă dezvoltarea statului sârb. Vukan, cel mai vârstnic dintre fiii lui Nemanja, îndemnat de către soţia sa romano-catolică şi de către demnitarii de la curte, n-a putut suporta ca mai tânărul său frate, Ştefan, să fie încoronat în scaunul de mare voievod.

Războiul civil a izbucnit atunci când principele Vukan l-a atacat pe Ştefan cu o armată de mercenari şi cu ajutor din partea ungurilor.

Atacurile au avut loc de câteva ori, până când Vukan l-a alungat pe Ştefan din ţară. Dorindu-şi coroana domnească, el i-a făgăduit papei Inocenţiu al III-lea (1198-1216) fidelitate faţă de scaunul papal. Cu ajutorul harului dumnezeiesc, arhiepiscopul maghiar, din pricina luptelor interne dinlăuntrul graniţelor Ungariei, a fost împiedicat să intre în Serbia pentru a-l încorona pe Vukan şi a-iinclude astfel pe sârbi sub dominaţia papei. Mai apoi, datorită ajutorului primit de la aliaţii lor bulgari, Ştefan l-a atacat din nou pe Vukan şi a reuşit să-l alunge înapoi în provinciile sale de coastă.

Ştefan şi-a redobândit din nou tronul după 4 ani de lupte fratricide. În cele din urmă, Ştefan şi Vukan au hotărât să încheie o pace de durată. Pentru a-şi împlini această dorinţă ei au hotărât să-l invite pe fratele lor mai tânăr, Sava, de la Hilandar, pe care l-au rugat, de asemenea, ca să aducă şi sfintele moaşte făcătoare de minuni ale tatălui lor, Sf. Simeon.

Trecuseră 20 de ani de când Sava plecase de acasă. Îndemnat de Dumnezeu, cuviosul s-a hotărât să se întoarcă acasă, la rugămintea fraţilor săi. în plus, Sava îi făgăduise tatălui lor încă pe când acesta trăia, că el îi va aduce moaştele sale la mănăstirea Studenica. Peste alţi 8 ani, mormântul sfântului său tată a fost deschis.

Moaştele Sf. Simeon au fost găsite intacte, întregi. Aşadar, Sf. Sava a întreprins o călătorie spre Serbia, în perioada 1206-1207. Odată aflate acolo, la începutul anului 1207, moaştele au fost însoţite cu mare evlavie de către Sfinţii Sava şi Ştefan la Studenica.

Principele Vukan şi familia sa au fost şi ei de faţă atunci când Sf. Moaşte au fost puse în cripta de marmură pe care Nemanja şi-o pregătise cu mulţi ani înainte de venirea lui în Sf. Munte.

Sf. Sava a zăbovit o vreme la Studenica unde i-a împăcat pe cei doi fraţi ai săi mai vârstnici. Când a sosit data do 13 februarie, ziua pomenirii Sf. Simeon, a început să izvorască mir sfinţit din moaştele Sf. Simeon, săvârşindu-se astfel multe minuni.

Acum, dorinţa lui Ştefan a fost ca fratele său Sava să rămână la Studenica în calitate de stareţ al mănăstirii. Sava era cel mai vârstnic cleric sârb, întrucât majoritatea o formau grecii. El a primit şi s-a pus pe zidirea noii spiritualităţi a poporului sârb. Ca apostol, luptând împotriva ereziilor papistaşă şi cea a bogomilă,el a pornit la predicarea şi propovăduirea Ortodoxiei poporului său. Ştefan, susţinut de Sava, a hotărât, de asemenea, să zidească o nouă mare mănăstire la Jicea, la confluenţa dintre Ibar şi Morava. Sf. Sava a adus arhitecţi şi lucrători în marmură din ţinuturile elene .

În perioada de timp cât Sava s-a aflat în Serbia, el nu numai că a alcătuit biografia şi un imn-acatist în cinstea tatălui său, ci a ţinut şi o corespondenţă cu obştea de la Hilandar şi cu principii sârbi. De asemenea, în timpul celor 10 ani petrecuţi în Serbia, cuviosul a săvârşit numeroase minuni, tămăduind oameni cu rugăciunea, prin punerea mâinilor şi cu ungerea cu mir sfinţit bine mirositor care izvora din moaştele Sf. Simeon.

În tot acest timp, Ştefan a divorţat de prima sa soţie, Evdochia. Din raţiuni statale, el s-a recăsătorit mai apoi cu fanatica Ana, o ferventă romano-catolicâ, nepoata dogelui veneţian Enrico Dandolo (mort în 1205), cel care a jucat un rol important la cucerirea Constantinopolului, în anul 1204. Îndemnat de noua sa soţie să se încoroneze drept rege, şi înconjurat de regatele romano-catolice aflate în vrăjmăşie, Ungaria şi Bulgaria, marele domnitor a fost de acord cu încoronarea sa pe tronul Serbiei de către papa Onoriu al III-lea (1216-1227). Astfel, în 1217 papa Onoriu al III-lea a trimis o delegaţie specială cu însemnele şi coroana regală care să poată conferi lui Ştefan titlul de rege. Sava a luptat pentru a împiedica încoronarea fratelui său de către un legat papal. El și-a dat seama că noua sa cumnată, Ana, plănuise încoronarea lui drept rege romano-catolic, astfel nădăjduind să-i aducă pe sârbi la romano-catolicism. Deşi nu este limpede, se pare că, drept protest faţă de înfăptuirea acestui lucru, Sava a plecat. Din clipa în care a părăsit Serbia, plecând la Hilandar, mirul tămăduitor şi făcător de minuni al Sf. Simeon a încetat să mai curgă. Nu a trecut mult timp şi Ştefan i-a trimis o scrisoare lui Sava la Hilandar, rugându-l să revină în ţară, fiindcă avea credinţa că mirul va izvorî din nou odată cu venirea lui. Sf. Sava i-a trimis o epistolă care urma să fie deschisă şi citită deasupra mormântului Sf. Simeon de la Studenica. Doar atunci mirul a început să curgă din nou.

Totuşi, Ştefan i-a scris lui Sava o altă scrisoare exprimându-şi dorinţa sa de a dobândi independenţa Bisericii sârbeşti. Un patriarh romano-catolic a fost întronizat la Constantinopol şi un altul în Bulgaria, în timpul domniei lui Kalojan (1197-1207). După cruciadă, Bonifatie de Montferrat a devenit rege al Tesalonicului. Teritoriul său cuprindea Macedonia şi Tracia occidentală, întinzându-şi influenţa până în Peloponez. În plus, după această cruciadă, Grecia a fost uşor cucerită de către franci. Următoarele state ale francilor au fost instituite: principatul de Ahaia (Morea), ducatul de Arhipelago, municipalităţile de Atena, Teba şi Evia (Eubeea, Negroponte). Serbia era înconjurată, deoarece adesea Vaticanul îi îmboldea pe vecinii săi din nord s-o cucerească şi să treacă la catolicism. Sârbii aveau nevoie de propria lor Biserică Ortodoxă independentă, mai ales de când patriarhul ecumenic trăia exilat în Niceea. Ştefan avea nevoie de un puternic sprijin din partea Bisericii.

După multe rugăciuni, Sava, dimpreună cu un grup de la Hilandar, s-au îmbarcat pe un vas şi au pornit spre Niceea pentru a-l vedea pe împăratul Teodor Laskaris şi pe patriarhul Manuel I Sarantenos (1215-1222). Între timp, bizantinii luptau cu cruciaţii pe de o parte şi cu turcii seleuciți pe de cealaltă parte. Cu toate acestea, în timpul vieţii lui Teodor, acesta le-a provocat vrăjmaşilor pierderi însemnate; mai apoi, nici unul dintre ei nu a mai îndrăznit să traverseze Marea Marmara.

Atunci când Sf. Sava şi împăratul iarăşi s-au revăzut, a fost o întâlnire plină de căldură. Sava i-a vorbit e poporul sârb şi nevoia sa de a avea o biserică independentă şi propriul său patriarh. Împăratul l-a îndemnat pe patriarh să discute cu sfântul în legătură cu problemele Serbiei şi de nevoia acesteia de a avea un arhiepiscop. Sava l-a rugat să-l hirotonească pe unul dintre ieromonahii săi de la Hilandar în scaunul de arhiepiscop. Prin urmare, patriarhul şi Sava au discutat această problemă zile în şir. Patriarhul s-a dus înapoi la împărat, cei doi au hotărât ca preacuviosul Sava să fie hirotonit arhiepiscop al Serbiei. Deşi Sava n-a căutat mărirea pentru sine, aceştia au insistat ca el să fie înălţat la „demnitatea apostolică a episcopatului. Cu adevărat, au trecut multe zile până când Sava a primit să fie hirotonit. În fine, după multe insistenţe, Sava a fost hirotonit de către patriarh în treapta arhieriei, lucru care l-a bucurat nespus pe împărat în acea zi. Noul arhiepiscop sârb a cerut mai presus de orice ca viitorii arhiepiscopi sârbi să fie aleşi şi hirotoniţi de către episcopi sârbi. Deşi la început împăratul şi patriarhul au avut o ezitare, arhiepiscopul a primit o „grammată” (document oficial) din partea patriarhului Manuel care a aprobat acest lucru în anul 1219. Doar o singură condiţie a fost impusă: în bisericile sârbeşti, trebuia să i se dea întâietate patriarhului bizantin faţă de toţi ceilalţi ierarhi la pomenirea din timpul Sf. Liturghii.

Noul arhiepiscop s-a dedicat însă unor nevoinţe şi lupte duhovniceşti şi mai intense. Mai întâi s-a oprit pentru scurt timp în Sf. Munte şi apoi la Tesalonic, în toamna-anului 1219. El a poposit la mănăstirea Filokales, unde era socotit drept unul dintre ctitorii acestei mănăstiri. Aici a copiat multe cărţi, cu caracter juridic-bisericesc şi şi-a scris „Nomocanonul” său. Acesta avea să devină constituţie fundamentală a Bisericilor naţionale ale Bulgariei şi Rusiei.

Arhiepiscopul Sava s-a reîntors acolo unde îşi învăţa zi de zi turma încredinţată lui de Dumnezeu, propovăduindu-le cuvântul Evangheliei şi o viaţă după Hristos. Credincioşii ortodocşi erau întăriţi prin predicile sale şi mai ales, datorită virtuţilor sale. Numeroşi eretici, datorită harului şi dulceţii învăţăturilor sale s-au întors de la ereziile lor la o viaţă cucernică. Astfel, în scurtă vreme, necredincioşii şi ereticii din eparhia sa au devenit ortodocşi. Toţi îl socoteau pe Sf. Sava drept singurul lor păstor şi dascăl. Perioada arhipăstoririi sale n-a fost lipsită de incidente dureroase. Cu hotărâre şi agerime el a apărat Biserica sârbească autocefală împotriva pretenţiilor papei. El a apărat Bosnia de influenţa bogomilă. Arhiepiscopul a evitat, de asemenea, eforturile permanente ale lui Dimitrie Homatios, arhiepiscopul de Ohrida, de a plasa Serbia sub protecţia eparhiei sale. Atunci când Sf. Sava şi-a organizat arhiepiscopia sa la Jicea, prima sa hotărâre luată a fost aceea de a alege şi de a hirotoni episcopi din rândul ucenicilor săi. A înfiinţat 11 eparhii, unele dintre ele având mănăstirile drept centru eparhial. Trei dintre ele — Raš, Prizren şi Liplian – aparţineau de arhiepiscopia de Ohrida. Parohii greci au fost înlocuiţi de episcopii sârbi ai lui Sava. Alţi ucenici au fost hirotoniţi protoierei, având o activitate de „exarhi” sau de trimişi ai săi. Ei fost trimişi în provincii ale ţării pentru a desfiinţa tradiţiile păgâne ale ţăranilor. Pe lângă apărarea Bisericii de atacurile din exterior, el s-a ocupat de construirea şi împodobirea marii biserici mănăstireşti de la Jicea, închinată lui Hristos Pantocrator, a cărei zi de prăznuire este ziua Înălţării.

În anul 1220, la Jicea, Sf. Sava i-a convins pe sârbi ca Ştefan să fie încoronat drept rege al sârbilor. Cuviosul Sava a continuat politica tatălui său de creare a unui Stat sârb. În calitatea sa de arhiepiscop el a slujit Sf. Liturghie, l-a sfinţit, l-a încoronat şi l-a uns cu sfântul şi Marele mir pe fratele său, strigând cu glas mare: Viaţă îndelungată lui Ştefan, cel dintâi rege încoronat Serbiei!”

În ziua următoare, pe când cuviosul slujea Sf. Liturghie, el a tâlcuit cuvântul Evangheliei. Apoi l-a îndemnat pe regele Ştefan şi pe curteni să spună Crezul şi să facă ascultare faţă de canoanele Celor 7 sfinte Sinoade ecumenice şi faţă de cele două sinoade locale. Totul a fost acceptat.

Cam pe la anul 1220, arhiepiscopul Sava, ca un binecunoscut diplomat, l-a îndemnat pe regele Andrei al Ungariei să nu atace Serbia. În acelaşi timp, arhiepiscopul Dimitrie Homiatinos de Ohrida, a cărui eparhie se întindea în principatul Epirului, l-a acuzat pe Sava că este omul Niceenilor. Într-o scrisoare adresată Sfântului Sava, el a refuzat recunoaşterea înălţării la treapta de episcop S a acestuia. El l-a acuzat pe cuvios de o viaţă de lux, în loc de a fi rămas un smerit vieţuitor în Sf. Munte. De asemenea a mai citat şi canoane pe care credea că Sava le-a încălcat. Deşi Homiatos era supus faţă de patriarh, el era împotriva guvernului Niceean, în anul 1220. A pus la îndoială legitimitatea lui Laskaris, deşi aproape orice cetăţean bizantin, cu excepţia, desigur, a epiroţilor socoteau că imperiul, pentru moment, se afla în Niceea, până când Laskarizii aveau să-şi redobândească legitima lor capitală, Constantinopolul.

Neînţelegerile dintre patriarh, Homiatos şi Sava s-au risipit treptat. Autocefalia Bisericii sârbe a fost şi ea recunoscută de către alte Biserici Ortodoxe .

În anul 1228, sănătatea regelui Ştefan s-a înrăutăţit. A fost dorinţa lui de a se face monah ca şi tatăl său şi alţi doi fraţi . Apropiindu-se clipa morţii, el l-a chemat pe fratele său, Sava, să vină la Raš. Însă, arhiepiscopul a sosit prea târziu, deoarece Ştefan trecuse deja la cele veşnice. Sava s-a rugat la Dumnezeu să-i trimită sufletul în trup, astfel încât el să-l poată tunde în monahism şi ca fratele său să-şi poată numi succesorul. Domnul şi-a plecat urechea la credinciosul său rob şi i-a trimis sufletul lui Ştefan în trup. Ştefan s-a ridicat şi a grăit, numindu-l pe Radoslav, fiul său cel mai mare, drept succesor al său. Apoi arhiepiscopul l-a îmbrăcat pe fratele său în schima îngerească a monahilor şi i-a schimbat numele în acela de Simeon. Moaştele monahului Simeon, cel dintâi rege încoronat al Serbiei, au fost aşezate spre a se odihni lângă tatăl său, Sf. Simeon. Încoronarea lui Radoslav a fost înfăptuită de către episcopul Sava la Jicea, în anul 1228.

În anul 1230, Sf. Sava s-a hotărât să întreprindă mult râvnitul pelerinaj în Ţara Sfântă. Lăsându-şi eparhia în deplină ordine, el şi-a început călătoria către sud. Trecând din nou prin Sf. Munte, el s-a bucurat de tovărăşia şi dragostea părinţilor din mănăstirea sa. După câteva zile el i-a adunat pe toţi cei din obşte şi le-a vorbit de marea sa dorinţă de a se închina la Preasfântul mormânt al Domnului nostru Iisus Hristos. După ce le-a grăitcele duhovniceşti, şi le-a primit rugăciunile, s-a aşternut la drum cu corabia către Palestina. Cu ajutorul lui Dumnezeu a ajuns în câteva zile.

A fost primit de către patriarhul Ierusalimului, Atanasie, care a slujit împreună cu Sfântul Cuvios Sf. Liturghie în Duminica aceea. Patriarhul l-a rugat pe arhiepiscopsă binecuvânteze poporul şi să le predice. Patriarhul, clericii şi credincioşii aveau o asemenea dragoste şi evlavie faţă de Sava încât nu mai voiau să se despartă de dânsul.

În fiecare zi ei veneau să-i asculte învăţăturile cele de suflet ziditoare.

În vreme ce arhiepiscopul se afla în Ţara Sfântă, cu multă evlavie şi frângere de inimă el s-a închinat la toate bisericile, la sfintele moaşte şi la locurile sfinte. Cuviosul a făcut nenumărate milostenii şi a săvârşit fapte de dărnicie în Ţara Sfântă .

Deasupra Sf. Mormânt al Domnului el a vărsat lacrimi fierbinţi din belşug. Cuviosul a părăsit apoi sfânta cetate şi s-a dus către pustia Iudeii şi la mănăstirea Sf.Sava cel Sfinţit, după proorocia lăsată de Sf. Sava cel Sfinţit care, cândva, a profeţit că, în viitorul îndepărtat un arhiepiscop dintr-o ţarăoccidentalăavea săajungăacolo. Acum, toate acestea s-au împlinit. Sf. Sava cel Sfinţit a lăsat drept moştenire toiagul său şi douăicoane de preţale Prea Sf. Născătoare de Dumnezeu, cunoscută drept „Maica Domnului cea cu trei mâini” (Tricherousa)şi „Cea care alăptează”. Astfel arhiepiscopul Sava al Serbiei a primit aceste preţioase daruri.

Mai apoi, sfântul a părăsit Ţara Sfântă şi s-a îmbarcat pe o corabie cu destinaţia Niceea.

Împăratul Teodor şi patriarhul Mihail răposaseră. Noul împărat, ginerele lui Teodor, era Ioan Doukatos Vatates (1222-1254). Odată ajuns pe tronul imperial, el s-a dovedit a fi un înflăcărat apărător al tuturor năpăstuiţilor şi nedreptăţiţilor, o fortăreaţă a dreptăţii şi un izvor al milostivirii, din această pricină fiind supranumit „milostivul”.

Aşadar, el era un mare râvnitor pentru dreapta credinţă şi un om de mare evlavie, motiv pentru care mulţi evrei au primit Sf. Botez în timpul domniei sale. Voindunească Răsăritul şi Apusul, el a invitat cele două părţi la dialog. Papa Grigorie al IX-lea (1227-1241) a trimis soli la o întâlnire condusă de Ghermanos cel Nou, triarhul Constantinopolului. Pacea dintre cele două Impuri s-a rupt atunci când apusenii au refuzat să se lepede de adăugarea lui „filioque” în Simbolul de Credinţă. Vatates s-a bucurat să-l vadă pe Sf. Sava, primindu-l cu o deosebită cinstire şi evlavie şi dând slavă lui Dumnezeu că a putut primi binecuvântarea sa.

Soţia sa, împărăteasa Irina Laskaris, l-a primit cu aceeaşi evlavie. De aceea, cuplul regal l-a numit pe Sf. Sava părintele lor duhovnicesc. După ce cuviosul a zăbovit câteva zile la Niceea, el a hotărât să plece din nou în Sf. Munte. Întrucât Sava era duhovnicul său şi rudă prin alianţă, Vatates i-a dăruit o părticică din Cinstita Cruce, alte sfinte moaşte şi vase de cult de mare preţ. Vatates a poruncit mai apoi ca arhiepiscopul să fie dus la mănăstirea sa cu un vas împărătesc. Cu ajutorul lui Dumnezeu, Sf. Sava a ajuns la Hilandar. El a înfăţişat cinstita Cruce dimpreună cu celelalte sfinte moaşte şi toate celelalte daruri primite de la Vatates tuturor fraţilor şi monahilor din obştea mănăstirii , alături de icoana „Maica Domnului cea cu trei mâini”, oferind-o obştii, spre a fi socotită drept „Sfântă a Hilandarului”. După ce a stat acolo destulă vreme, el i-a îndemnat şi povăţuit pe părinţi într-un chip bineplăcut lui Dumnezeu. Sf. Sava a numit ca egumen un monah plin de virtuţi spre a păstori turma duhovnicească a mănăstirii, şi apoi s-a reîntors în Serbia.

Cuviosul s-a întors l-a îndatoririle sale arhiereşti, acolo unde a păstorit turma duhovnicească într-un chip bineplăcut lui Dumnezeu. El a luminat întreaga Serbie cu razele strălucitoare ale virtuţilor sale şi cu dumnezeieştile sale învăţături. I-a păzit pe toţi nevătămaţi de lupii cei cugetători, îndreptându-i către ţarcul cel ceresc.

Totuşi, întrucât zona Balcanilor era atât de împânzită de erezii, sfântul a pătruns şi în alte provincii pe care le-a îndrumat în chip apostolic. Mergând din loc în loc el i-a adus atât pe eretici, cât şi pe cei necredincioşi la adevărata credinţă.

Însă, Serbia şi Balcanii se aflau în plină transformare şi o nouă generaţie venea la putere. Regele Radoslav, crescut de mama sa Evdochia, de origine elenă, s-a căsătorit cu o prinţesă grecoaică, Anna Doukas, fiica principelui Teodor Komnenos Doukas Anghelos din Epir, în anul 1228 . Poporul îl dispreţuia şi pe el, şi pe soţia sa. Astfel, după ce socrul său a fost luat prizonier şi orbit de către Asan al II-lea, cuplul regal a fugit. După ce soţia sa l-a părăsit, Radoslav a căutat ajutorul unchiului său. Arhiepiscopul Sava l-a făcut monah, dându-i numele de Ioan.

Acum, fostul rege Ştefan, cel dintâi încoronat, a avut, de asemenea, alţi trei fii, Vladislav, Uros  şi Prediv . Prin urmare, alungându-l pe Radoslav din ţară, grupul aflat în jurul lui Vladislav a dorit să-l încoroneze pe acesta ca rege al Serbiei. Deşi sfântul era departe de fifi favorabil încoronării lui Vladislav, el dorea să menţină unitatea ţării sale; aşadar, el şi-a încoronat nepotul. O căsătorie între Vladislav şi fiica lui Asan al II-lea, Bielislava, a fost, de asemenea, aranjată. în anul 1234, Sf. Sava cugeta din nou la retragerea din scaunul arhiepiscopal şi la un al doilea pelerinaj în Ţara Sfântă. El coia, de asemenea, să-şi aleagă un succesor. Luminat de Dumnezeu, el l-a ales pe Arsenie, un vrednic ieromonah şi eclesiarh pe care Sava l-a călăuzit duhovniceşte la mănăstirea Jicea. Arhiepiscopul Arsenie avea să-şi păstorească turma duhovnicească cu înţelepciune şi într-un chip bineplăcut lui Dumnezeu în următorii 30 de ani.

Aşadar, cuviosul s-a îmbarcat într-o corabie cu destinaţia Ţara Sfântă. Pe când corabia se afla pe punctul de a se scufunda din pricina unei furtuni grozave de pe mare, cuviosul s-a rugat şi, făcându-şi semnul Crucii, a poruncit cu glas tare, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca vânturile şi marea să se liniştească. Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea, şi aşa au putut călători fără incidente până la Acra, în Palestina.

Sosind în Ţara Sfântă, sfântul s-a închinat pentru a doua oară la Sf. Mormânt.

Prin toate cetăţile prin care a trecut sfântul, el i-a povăţuit şi întărit pe creştini prin numeroase minuni. Încă o dată acest bărbat sfânt a făcut multe milostenii săracilor şi nevoiaşilor.

Cuviosul l-a vizitat, de asemenea, pe patriarhul Alexei, care l-a primit ca pe un frate. Pe când cuviosul se afla în Egipt, el a vizitat toate bisericile importante făcând milostenii săracilor. Cuviosul a